374. După ce şi-au zidit propriile lor temple, "pucioşii" de la Noul Ierusalim afirmă că “nu de temple este nevoie pe pământ”

Primele semne că zidirea Catedralei Izbăvirii Neamului începe să prindă contur i-a umplut de invidie pe pucioşi. Deşi ei înşişi şi-au construit prin 1965, apoi în 1991, două “temple” prin care jinduiau să rivalizeze – măcar cu faima, dacă nu puteau cu performanţele arhitectonice – cu cele mai faimoase biserici construite din zid, astăzi liderii pucioşi sunt de-a dreptul ofuscaţi că există iniţiative asemănătoare, dar cu şanse reale să le eclipseze templul lor cel de la Pucioasa, cel cu “33 de cupole”. Ei se arată scandalizaţi că “se îngroapă bani” în construirea de noi biserici, pe care le denumesc  peiorativ “temple” şi pretind că “nu de temple este nevoie pe pământ”:

“Zidesc mai-marii de peste oameni temple şi iar temple şi îngroapă în ele bani după bani spre slava lor cea omenească, şi nu ştiu oamenii că nu de temple este nevoie pe pământ…” (citat din predica pucioşilor din 8 noiembrie 2011)

Păi, dacă nu e nevoie de temple pe pământ, de ce şi-au mai construit ei temple la Pucioasa? Două temple au construit, nu unul.

1.Primul Templu Pucioşesc

Primul “templu” l-au construit într-o margine a Pucioasei, ca să aibă “proorociţa Verginica” unde să locuiască. Au folosit la zidirea lui fiecare colţ de cărămidă luat din fosta casă a Verginicăi de la Maluri (casă pe care o dărâmase mânia lui Dumnezeu, într-o mare alunecare de pământ), căci erau convinşi de “sfinţenia” acestor cărămizi. Pe vremea aceea cei care judecau zidirea de “temple” (aşadar, inclusiv “templul” lor) erau aspru criticaţi:

“... Copiii Mei, mulţi judecă templul Meu, mulţi nu-i dau nici o importanţă templului Meu, dar vor veni, copilul Meu, străinii de departe şi vor citi în faţa ta că acest templu este al lui Dumnezeu, căci pe fiecare cărămidă este scris: „Domnul Iisus Hristos“.” (citat din mesajul pucios datat  21 iulie 1965)

Deşi acest “templu” era un ditamai viloi de locuit, cu etaj, destinat exclusiv pentru Verginica şi rudele ei, încă de la început i s-a acordat o atenţie specială, fiind “sfinţit” de către un preot:

“... Fiilor, am să aduc un preot şi va sfinţi templul Meu. De unde-l voi găsi? Iată, vom aduce preot cu cheile în mână ca să sfinţească tot din templul Meu. De aceea vă zic: pregătiţi-vă şi băgaţi bine mintea în lucrul care se va face cu voi.” (citat din mesajul pucios datat  17 septembrie 1965)

 Adepţii pucioşi erau îndemnaţi să părăsească biserica din sat şi să iubească “templul” de la Pucioasa şi să nu se despartă de el, chiar dacă “trâmbiţa” Verginica ar fi fost luată sau “mutată” dintre ei:

“... Florile Mele, am început să iau trâmbiţa pe sus, s-o mut în sălile cereşti, pentru ca s-o călăuzesc prin toate sălile ce le are în faţă. O să veniţi la templul Meu şi nu o s-o găsiţi şi veţi zice: „Unde este?“, şi nu voi spune nici la păgâni, nici la creştini. De aceea am voit să dau templul în primire. Cine iubeşte, nu se desparte de el.” (citat din mesajul pucios datat  21 iulie 1974)

Templul Verginicăi era destinat să aibă viaţă şi “sfinţenie” veşnică:

“... Fiule, îngrijeşte-te de templu, că o să ne trebuiască. Toate vilele se vor dărâma, dar acesta va rămâne.” (citat din mesajul pucios datat  16 aprilie 1975)

Şi cu toate acestea, acest “templu” s-a dărâmat – în chip duhovnicesc. Proorocia pucioşească despre el, care-l proclama că va fi veşnic, s-a dovedit a fi mincinoasă. După moartea Verginicăi, “templul” ei a fost moştenit de una dintre cele două fiicele ale ei (pe care ea le adoptase în cursul vieţii de la sora ei, Maria). Ea s-a căsătorit cu un bărbat şi împreună  cu acesta nu împărtăşea de fel ciudăţeniile mamei sale adoptive. În consecinţă, după moartea mamei adoptive, ei i-au alungat pe pucioşi şi pe noii lor lideri de pe pământurile şi din “templul” moştenit de la Verginica. Este şi motivul pentru care noii lideri pucioşi, în frunte cu Mihaela, au simţit nevoia imperioasă a-şi clădi un nou “templu”, mai mare şi mai frumos decât primul. Aşadar, chiar dacă pietrele şi lemnele şi cărămizile au rămas la locul lor, templul de la Pucioasa al Verginicăi a fost “dărâmat” în chip duhovnicesc, iar dărâmarea lui a început încă înainte de moartea Verginicăi, prin neascultarea vădită a fiicei adoptive:

“... Am făcut o casă în satul Maluri ca să fie spre bucurie, gazdă de pelerini, şi iată ce a lucrat duhul necurat, că astăzi e casă de tâlhărie, e casă de curvie, e casă de hoţie, e casă de măcelărie. Am căsătorit o fiică. A mâncat la masa sfântă şi a petrecut ani de zile cu Mine, şi astăzi e păgână, nu mai vrea să fie de partea Mea. Am răbdat, au trecut ani de supărare. După aceea, altă dărâmare: s-a dărâmat templul. Altă întristare, altă durere mare, dar voi nu aţi văzut şi în chip nevăzut, ci aţi văzut numai cărămida şi lemnele.”  (citat din mesajul pucios datat  13 noiembrie 1975)

Femeile din proximitatea “templului” erau cotate ca necredincioase sectei şi “vrăjitoare”, duşmance de moarte ale Verginicăi:

“... Toată suferinţa vasului Meu e din greşeala poporului, şi mai e şi din farmece. Vrăjitoarea care s-a alăturat lângă templu, e plătită să distrugă trâmbiţa Mea, şi prin farmecele ei s-o nimicească pe Verginica.” (citat din mesajul pucios datat  4 decembrie 1975)

Templul Verginicăi era considerat “sfânt”, iar cei ce se alăturau templului erau chemaţi la supunere deplină. Vecina de peste drum era considerată “vrăjitoare “ şi “desfrânată” şi unealtă a diavolilor:

“De ce, copiilor, sunteţi supăraţi? Uite, colea, peste drum, unde a stat fosta femeie desfrânată, este o legiune de diavoli. Va face praf aceste case; va face ca între voi să fie ceartă, să fie război, să fie ură, să fie chiar judecată cu condamnare, tată. De ce aşa? De ce nu aţi stat în pământul vostru? De ce aţi venit lângă templul sfânt dacă aţi ştiut că sunteţi răi şi nu vă supuneţi şi nu vă îngăduiţi? De ce, tată, aţi ostenit atâtea mâini creştineşti? Ca să fiţi în iad? Pentru ce? Pentru duhurile rele?” (citat din mesajul pucios datat  4 ianuarie 1976)

“Templul” Verginicăi era cotat ca punct de atracţie irezistibilă pentru creştini, dar şi exigenţele erau pe măsură. Toţi cei consideraţi “păcătoşi” erau aspru mustraţi pentru opţiunea lor precipitată de a se alătura “templului”, nefiind încă dezbăraţi de vechile lor obiceiuri:

“O să vină de la apus şi de la miazăzi şi de la miazănoapte şi o să staţi toţi la un loc, într-o casă. Şi atunci pentru ce se face această adunare de familii în jurul templului Meu? Pentru sminteală? Pentru greşeli? O, nu de aceasta am adus din răsărit şi miazănoapte, ca să vă smintiţi unii pe alţii. Vai prin cine vine sminteala!”  (citat din mesajul pucios datat  28 octombrie 1979)

Nemulţumirea faţă de “cei chemaţi” era generalizată. Nimeni nu era la înălţimea cerinţelor draconice de la templu, toţi erau cotaţi drept “slugi ale duhului rău” care urmărea în ascuns ca să pună mâna pe templu şi să-l stăpânească:

“... Creştine, am pus toate pe pieptul tău, ca să alungi pe duhul rău. Vino, că a venit duhul rău să se facă stăpân pe templul Meu. Vino şi scoate-l afară, că se vor închide porţile cerului şi nu vei mai avea pe unde intra.” (citat din mesajul pucios datat  3 septembrie 1980)

2.Al doilea Templu Pucioşesc

Al doilea templu a fost construit în cartierul Glodeni al Pucioasei, ca să nu se mai ducă liderii pucioşi la biserica din sat, să nu se mai amestece cu “păcătoşii”. Dar, dacă altora le propovăduiesc modestia şi chibzuinţa, de ce l-au mai împodobit cu 33 de cornişe, denumite de ei pompos (şi mincinos) “cupole”? De ce i-au pus cruce de aur în vârf? De ce nu i-au pus o cruce modestă, din lemn de stejar?

La început a fost doar un gând revanşard, o dorinţă de restaurare a celor pierdute. Liderii pucioşi au decis că templul va fi reclădit în altă parte şi va primi numele “Ierusalimul cel Nou”:

“Iată, vin cu plata răbdării, că te voi ocroti de ceasul ispitei. Fii tare, iubito, ca să Mă ai cu tine, că nici un neam sub soare nu va avea biruinţa şi gloria ta, că vei fi Mie templu de mărire şi te vei numi Ierusalimul cel nou, că Eu îţi dau nume nou, iubito, cetate iubită.” (citat din mesajul pucios datat  25 octombrie 1990)

Se preconiza ca la înfăţişare, noul templu care se va zidi va fi aidoma “celui dintâi” (în realitate, a ieşit ceva mai mult decât original):

“Cerul serbează zilele cele scrise, căci sunt zile veşnice aceste zile biruitoare, sunt zilele Domnului aceste zile, şi iată, vin zilele Domnului, măi copii, se întorc în curând la matca lor şi se vor aşeza la locul lor şi vor fi cinstite pe pământ şi în cer, căci templul lui Dumnezeu îşi ia din nou înfăţişarea cea dintâi.” (citat din mesajul pucios datat  27 septembrie 1991)

Apoi, în mintea liderilor pucioşi gândul s-a transformat în intenţie limpede: Templul Verginicăi va fi restaurat lângă Pucioasa, pe un alt teren, iar restaurarea aceasta mare va fi. Nimic nu le va putea sta în cale liderilor pucioşi, care se consideră acum “cei mici şi plăpânzi”. Templul zidit de ei va fi “cortul adăpostirii Sfintei Treimi”:

“Cerul cel sfânt să-şi ia sălăşluire în acest aşternut ceresc, iar acest templu ridicat de cei mici, de cei puţini, de cei plăpânzi, să fie, de-acum, cortul Tău şi al Meu şi al Duhului Sfânt, prin Care Una suntem, întru Treimea Care este mai dinainte de toţi vecii, nedespărţită întru fiinţă.”  (citat din mesajul pucios datat  12 decembrie 1991)

Întrucât noţiunea de “templu” trebuia revalorizată şi  exploatată la maximum, liderii pucioşi (autotintitulaţi “pescarii cerului”) nu s-au sfiit să pastişeze versuri ale poetului Adrian Păunescu (de altfel, un ateu declarat) şi să le pună în gura “Dumnezeului” lor, doar ca să le legitimeze lor un nou templu şi o nouă Biserică ce se năşteau acum la Pucioasa: Biserica secretă a Noului Ierusalim. Această “lucrare” de restaurare a “Bisericii celei ascunse” (de fapt, un festivism ieftin, încărcat de patetism şi dulcegării), avea loc exact în ziua în care România întreagă ar fi trebuit să aniverseze al cincilea an de la îndolierea ei în  urma marelui cutremur din 4 martie 1977:

“Voi sunteţi biserica Mea, şi aşa vă numesc. Aşa îţi spun Eu ţie, biserica Mea cea încă ascunsă, cea încă nevăzută. Şi iată, iubita Mea, duhovniceşte să înţelegi această vorbire luată de pe pământ, căci Eu o fac cerească în ziua aceasta:

„Iubita Mea, să ne-aruncăm în mare,
Împleticiţi în sare şi guvizi,
Să fie marea templul nunţii noastre,
Pe urmă, uşa ţărmului s-o-nchizi.
Iubita Mea, te-ai îmbrăcat în alge
Şi te sărut cu univers cu tot,
Pe marea sfâşiată de catarge,
Plutim râzând şi ne iubim înot“.

O, aceasta este lucrarea spre care acum ne ridicăm, căci marea lumii va primi pescarii cerului.” (citat din mesajul pucios datat  4 martie 1992)

Ulterior, noţiunea de “templu” este cinstită şi revalorizată cu orice prilej. Spre exemplu, Cetatea (citeşte Biserica) “Noul Ierusalim” este considerată “templul cel viu din România”:

“Mâinile Mele au pus temelia ta, Ierusalime al slavei Mele, şi tot mâinile Mele îl vor termina până la slăvirea în el a Celui ce vine văzut, că vin cu norii, Ierusalime, şi Mă voi lăsa văzut în venirea Mea la tine şi toate noroadele vor umbla întru strălucirea Mea şi a ta, cetatea Mea de fii, cetate a iubirii Mele, templul Meu cel viu din România”  (citat din mesajul pucios datat  14 iabuarie 1997)

Odată cu conflictul major apărut în sânul “troiţei” de la Pucioasa (respectiv, între “preoţii” pucioşeşti Iliuţă şi Nicuşor), conflict la care Mihaela a avut partea ei de contribuţie (raliindu-se la modul interesat cu Nicuşor şi făcându-i zile fripte lui Iliuţă), propensiunea liderilor de facto (Mihaela şi Nicuşor) de a mai sluji la “templul” de la Glodeni, unde slujea şi Iliuţă, a pălit până s-a uscat de tot. Ei s-au relocat într-o grădină alăturată, unde şi-au construit alte “lăcaşuri de cult” provizorii (inclusiv într-un microbuz Peugeot, denumit de ei “Biserica Pe Roţi”). Este momentul în care liderii pucioşi reconstruiesc noţiunea de “templu” în jurul semnificaţiei de “trup sfânt al credincioşilor pucioşi”. Totodată, ei încep o campanie furibundă de defăimare al Bisericii Ortodoxe, acuzată că-şi construieşte temple de piatră destinate pieirii. Slujitorii Bisericii oficiale sunt de asemenea defăimaţi, mai întîi pentru faptul că nu se pleacă la noua învăţătură eretică de la Pucioasa numită de pucioşi “cuvântul cel de azi”:

“… Mă uit la slujitorii de biserică cum privesc şi cum nu privesc ei peste cuvântul Meu cel de azi, care s-a făcut râu peste pământ, şi pe care cu atâta umilinţă Eu, Domnul, îl lucrez peste oameni. Se fac slujitorii bisericii că nu Mă aud, dar la Mine nu este tot aşa, ci este altfel, şi se scrie la ei păcatul nepăsării de Dumnezeu şi iubirea de stăpânire peste oameni, peste pământ şi peste cer…”  (citat din predica pucioşilor din 8 noiembrie 2011)

Apoi li se impută preoţilor din B.O.R. că din mândrie folosesc haine strălucitoare la sfintele slujbe:

“ Era credinţă pe pământ şi era fapta credinţei şi a mărturisirii, dar apoi a luat locul acestora mândria, care s-a făcut haină slujitorilor de altare şi care L-au ascuns pe Domnul sub veşmântul de biserică […]  Nu hainele slujitorilor de biserică să strălucească şi să ia inima şi ochii celor atraşi, ci inima lor să strălucească de credinţă şi de Dumnezeu şi de iubire şi de slava smereniei Mele cea prin cruce slăvită şi care creşte pe Duhul Sfânt în oameni.”  (citat din predica pucioşilor din 8 noiembrie 2011)

Deşi liderii pucioşi sunt deja cunoscuţi ca “mâncători ai caselor văduvelor” (un exemplu concret este Cornelia Blaga, care şi-a vândut apartamentul proprietate personală din Bd. Banu Manta, iar banii obţinuţi din vânzare au ajuns fraudulos în vistieria liderilor pucioşi, după o serie de “inginerii financiare” imaginate de Viorel Ivan; şi mai sunt şi alte exemple asemănătoare. În ultimă instanţă, Cornelia a ajuns să nu mai aibă nimic în afară de hainele de pe ea şi să stea cu domiciliu forţat lângă Bucureşti, la un chibuţ pucioşesc situat în Comuna Fundeni, Strada Melodiei, ultima casă în fund pe dreapta) ei fac mare caz de faptul că în Biserica oficială se fac colecte publice pentru sprijinirea zidirii unor noi locaşuri de cult:

“O, unde eşti, biserică cu numele Meu peste tine? […] Numele Meu şi faţa Mea sunt batjocorite de cei plini de mândrie şi care joacă bine pe deasupra faţa bisericii lui Hristos, cerşind aceştia de la bogaţi şi de la săraci milă pentru zidirea de palate peste care să stea scris numele lui Dumnezeu.” (citat din predica pucioşilor din 8 noiembrie 2011)

 Liderii pucioşi sunt dornici (dar nu au suficient curaj) de a-l ataca pe însuşi întâi-stătătorul B.O.R., patriarhul Daniel, pentru iniţiativa lui de a impulsiona lucrările la zidirea Catedralei din Bucureşti:

“Cu cine să stau Eu de vorbă între cei ce stau slujitori de biserică peste oameni şi să-i spun durerea Mea? Aş grăi peste cel ce stă mai-mare peste biserica neamului român şi i-aş aminti lui de începutul cel frumos al bisericii Mele şi al slujirii ei înaintea Mea. Aş grăi oricărui slujitor care zideşte un locaş unde să strângă în numele Meu pe cei ce cred în Dumnezeu între cei de pe pământ. O, nu-i frumos să iei bănuţul cel cu trudă strâns al fiilor lui Dumnezeu şi să faci cu el ce zici tu că faci!” (citat din predica pucioşilor din 8 noiembrie 2011)

Liderii pucioşi se tem nespus că li se va cere odată şi odată socoteală pentru faptul că au creat în mod fraudulos un circuit închis pentru aşa-zisul “templu” – de fapt, o autentică “biserică privată” – zidit de ei la Glodeni Vale, şi li se va cere să intre în ascultare faţă de episcopul locului şi să redea acest locaş de cult circuitului ortodox public. În megalomania lor, “aleşii pucioşi” consideră că eventuala deschidere a acestei biserici către toţi credincioşii creştini ar fi o “punere la grămadă”:

“O, slujitorule cu numele lui Dumnezeu pe haina ta, dacă se găseşte cineva să zidească în gospodăria sa un locaş lui Dumnezeu şi să-l aibă aproape şi să-l împodobească după dragostea lui cu straie sfinte, tu dai să-i iei acest locaş şi să-l pui la grămadă, zici tu, dar e păcat să iei omului podoabele de pe el şi să le treci la tine, ci ar fi să-i dai tu lui dacă te-ai făcut slujitor lui înaintea Mea.” (citat din predica pucioşilor din 8 noiembrie 2011)

Cei care zideau altădată “temple” la Pucioasa şi le ridicau în slăvi importanţa lor şi le lăudau numărul de “cupole”, sunt astăzi de părere că aceste “temple” sunt inutile, motivaţii meşteşugite de a irosi bani după bani:  

“Zidesc mai-marii de peste oameni temple şi iar temple şi îngroapă în ele bani după bani spre slava lor cea omenească, şi nu ştiu oamenii că nu de temple este nevoie pe pământ […]” (citat din predica pucioşilor din 8 noiembrie 2011)

 Agresiunea verbală a liderilor pucioşi la adresa sujitorilor din B.O.R. capătă forme delirante. Tocmai ei, care au promovat ani de-a rândul crucile strâmbe prin diverse expoziţii pucioşeşti, cu pretenţie de “artă creştină ortodoxă” militantă, îi acuză acum cu o ipocrizie inegalabilă pe preoţi că “nu-şi fac crucea dreaptă” pe piept:

 “Mângâie-Te cu poporul Tău cel credincios şi învaţă-l pe el mereu înţelepciunea crucii, căci slujitorii de biserică nu iubesc crucea şi purtarea ei, ba le este şi lene să facă cruce dreaptă pe trupul lor când îşi fac semnul crucii, şi n-ai mângâiere de la ei, ci numai durere ai.” (citat din predica pucioşilor din 8 noiembrie 2011)

Mari amatori de “proorocii” incitante, liderii pucioşi pretind că cerul şi pământul cele noi, proorocite în Apocalipsă, sunt iminente; dar nu pentru toată omenirea, aşa cum scrie în Biblie, ci doar pentru ei, pentru “aleşii” şi “credincioşii” pucioşi:

“O, veniţi, fiilor, şi învăţaţi lucrarea şi viaţa fiilor lui Dumnezeu! Înţelepciunea crucii purtate să luaţi de la Mine şi de la sfinţii Mei, iar iubirea inimilor voastre să ardă pentru cei din cer şi pentru cele din cer, că am de lucrat cu voi lucrare mare de la Tatăl: cer nou şi pământ nou pentru cei credincioşi ai Mei, împărăţie a sfinţilor, precum este scris.” (citat din predica pucioşilor din 8 noiembrie 2011)

3.Alte Temple Pucioşeşti

Liderii pucioşi au continuat să construiască şi alte temple, mai mici, dar obligatoriu ascunse privirilor oamenilor de rând, în care să-şi săvârşească slujbele lor apocrife cu preoţi impostori. Unele la Târgovişte (spre exemplu, cel denumit conspirativ “Ro-Emaus”) altele la Pucioasa (denumite fie “Legănuţ”, fie “Foişor”, fie “Biserica Pe Roţi”), toate au înghiţit sume de bani (bani nu întotdeauna obţinuţi pe căi ortodoxe, după cum am văzut) care n-au fost judecate sau contestate de nimeni din afară. Numai ei îşi permit să comenteze ceea ce fac alţii, sancţionând verbal în chip nejustificat şi neavenit cele mai fireşti demersuri de a se construi noi locaşuri de cult sub oblăduirea Bisericii strămoşeşti.

……………………………
Anca Ionescu-Târgovişte
14 noiembrie 2011
……………………………