375. Liderii "pucioşi" de la Noul Ierusalim pretind că demască iubirea diavolească de pe pământ

În ultimul “mesaj” fabricat la Pucioasa de către liderii sectei “Noul Ierusalim”  se pretinde că iubirea cea întreagă se rezumă exclusiv la iubirea de Dumnezeu, desfiinţându-se practic cealaltă componentă a legii iubirii, respectiv iubirea de aproapele. În viziunea pucioşească, iubirea de Dumnezeu are un caracter exclusivist la modul absolut, aşa încât orice altă formă iubire de pe pământ este de fapt o “iubire diavolească”:

“O, trebuie întregime în iubire, iar omul trebuie să înveţe să-L iubească pe Dumnezeu cât mai pe voia Sa, cât mai pe aşteptarea Sa şi nu să-şi aleagă singur cât poate să facă aceasta. Lumea n-are decât să spună pe limba ei că o iubeşte Dumnezeu, dar creştinul trebuie să-L iubească el pe Dumnezeu, şi tot aşa să şi spună, şi e multă şi mare această lucrare de iubire, căci diavolul cântă pe pământ cântec de iubire pentru cuvântul iubire, pentru simţământul de iubire, dar nu e pentru iubire acest cânt, căci iubirea este numai Dumnezeu şi trebuie întreagă atunci când ea este în om pentru Dumnezeu.” (citat din predica pucioşilor din 4 decembrie 2011)

Se subînţelege deci că omul care îndrăzneşte să ofere o parte din iubirea sa, aproapelui său, ştirbeşte prin acest gest din iubirea cea întreagă care I se cuvine lui Dumnezeu la modul exclusiv. Dar aici este vorba chiar de şi mai mult, adică nu numai despre iubirea de aproapele, ci de orice formă de iubire: şi de iubirea de ţară, şi de iubirea de frumos, şi de iubirea plantelor şi a animalelor, şi practic tot ceea ce înseamnă iubire particularizată a aspectelor naturii văzute, a creaţiei lui Dumnezeu. În consecinţă, orice om care vede chipul lui Dumnezeu în alt om (în copiii lui, în părinţii, în prietenii sau în vecinii lui) şi iubeşte acest chip în virtutea poruncii iubirii aproapelui “ca pe sine însuşi”, devine fără să vrea călcător al acestei porunci pucioşeşti a “întregimii în iubirea” ce I se cuvine lui Dumnezeu. Pucioşii interpretează aşadar ad litteram un verset al Scripturii care li se pare lor că-i îndeamnă tocmai la aşa ceva:

 “Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.” (Mat.10,37)

Ei ignoră însă (deliberat sau nu) contextul în care a fost rostit acest verset, şi anume situaţia în care aceşti “casnici” se opun cu înverşunare şi cu silnicie ca acela care îi iubeşte să urmeze calea lui Hristos:

“Va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-i vor ucide.[…] Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui.” (Mat. 10 21-36)

 Interpretarea acestui verset pe care îl citim la Matei 10,37  ar trebui aşadar să ţină seamă de o situaţie particulară, şi anume aceea în care casnicii creştinului se fac duşmani făţişi şi activi ai învăţăturii lui Hristos. Numai atunci, şi numai atunci, ei trebuie  privaţi de iubirea vie şi lucrătoare care li se cuvine în calitate de “aproapele” cel mai de aproape. Chiar şi atunci, ei nu trebuie lipsiţi de compătimire şi de îndemn bun, ceea ce este până la urmă tot o formă de iubire (neputincioasă, ce-i drept). Hristos caută să prevină aici tendinţa naturală a oamenilor de a se însoţi la fapte cu cei pe care îi iubesc, manifestându-şi astfel iubirea lor – ceea ce în acest caz particular (în care cei iubiţi sunt duşmanii lui Dumnezeu) ar fi dăunător pentru ei şi ofensator pentru Dumnezeu. Pucioşii generalizează însă şi ajung, paradoxal, să proclame o ură universală faţă de rudele de sânge care nu gândesc ca ei şi nu merg pe calea lor, pe care ei o cred a fi “calea cea adevărată a lui Hristos”. Or, calea lui Hristos este tocmai iubirea pe care ei o pun la mezat prin răstălmăcirea Scripturii. Aşa au ajuns pucioşii să denigreze până şi Taina Căsătoriei, considerând-o o lucrare diavolească de legiferare a desfrânării în familie, deoarece ei vedeau în dragostea soţilor unul faţă de altul numai o formă de dezmăţ duhovnicesc, disimulată sub expresia “iubirea aproapelui”.

Această teorie curioasă, pretinsă creştină, dar care desfiinţează practic iubirea de aproapele, este o formă brutală de a resuscita toate ereziile adormite care proclamau că omul este complet degradat în fiinţa lui (şi în general toată natura creată, materială, nu are nimic bun în ea şi este rea în sine, fiind de aceea destinată unei distrugeri dinainte programate) şi numai Dumnezeu în unicitatea şi perfecţiunea Lui este bun şi merită apreciere şi iubire din partea omului. Este adevărat că Dumnezeu S-a definit pe Sine ca fiind singurul bun (v. Luca 18,19: “Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu”) în chip absolut, pentru a sublinia că omul s-a depărtat prin căderea în păcat de binele pe care l-a dorit Dumnezeu să rămână în el; dar tot El este Acela care a definit bună întreaga creaţie a Sa, (inclusiv pe om – v. Fac. 1,31: “Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte”  ) pentru a arăta că esenţa ei cea bună va fi în cele din urmă biruitoare şi în om, chiar dacă acesta a căzut în păcat.

Întrebarea care se pune însă este cât de sinceri sunt pucioşii în demersul lor? Pentru a vedea dacă sunt sinceri e suficient să vedem dacă sunt consecvenţi. Au susţinut ei întotdeauna acest lucru? Au dezavuat ei în mod neabătut acea iubire pământească, iubire omenească dăruită oamenilor, cântată de poeţi pe pământ prin cântece de iubire, iubire care (zic ei, pucioşii, acum) venea de fapt “de la diavolul”?

Prin anul 1992, liderii pucioşi omagiau atât de mult o astfel de poezie de iubire care “venea de la diavolul”, încât au luat-o şi au pus-o chiar în gura “Dumnezeului” lor de la Pucioasa. După “mărturisirea” lor, Acesta pur şi simplu era atât de entuziasmat de ea încât reproducea poezia ca pe o mare “vorbire luată de pe pământ”, care are meritul inegalabil de a-i învăţa pe adepţii pucioşi cum să se facă ei “pescarii cerului”. Ba mai mult, poezia cu pricina era ridicată la statutul de “poezie cerească” şi cotată drept o proorocie a “lucrării de la Pucioasa” spre care se ridică acum (adică, în 1992, anul despărţirii brutale şi definitive a pucioşilor de B.O.R., biserica în care au fost botezaţi) adepţii  pucioşi:

«Şi iată, iubita Mea, duhovniceşte să înţelegi această vorbire luată de pe pământ, căci Eu o fac cerească în ziua aceasta:

„Iubita Mea, să ne-aruncăm în mare,

Împleticiţi în sare şi guvizi,

Să fie marea templul nunţii noastre,

Pe urmă, uşa ţărmului s-o-nchizi.

Iubita Mea, te-ai îmbrăcat în alge

Şi te sărut cu univers cu tot,

Pe marea sfâşiată de catarge,

Plutim râzând şi ne iubim înot“.

O, aceasta este lucrarea spre care acum ne ridicăm, căci marea lumii va primi pescarii cerului.» (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” din 20 februarie/ 4 martie 1992)

Pentru cei care n-au recunoscut autorul versurilor precizăm că este vorba de Adrian Păunescu, iar poezia buclucaşă din care sunt ele extrase este intitulată “Aruncarea în valuri”.

Iată că “Cel de la Pucioasa” , cel care face acum (4 decembrie 2011) teoria chibritului cu privire la “iubirea cea întreagă” ce i se cuvine lui Dumnezeu, tânjea încă de prin anul 1992 cu coada ochiului la “iubirile înot” ale pământenilor care, departe  de a fi iubiri creştineşti, erau invitaţii făţişe la dezlănţuirea necuviincioasă a pasiunilor carnale.

Rămâne inexplicabil de ce în anul de graţie 2011 “Dumnezeul” de la Pucioasa a ajuns la concluzia că (cităm) “diavolul cântă pe pământ cântec de iubire pentru cuvântul iubire”, dar avea în 1992 o apreciere supradimensionată faţă de creaţia lirică a “bardului” iubirii trupeşti, Adrian Păunescu, cel care-i îndemna pe tineri să lase ruşinea şi buna cuviinţă la o parte, asmuţindu-i la exhibiţii lascive prin sloganuri revoluţionare, cum ar fi “Iubiţi-vă pe tunuri!”. Aprecierea Lui a atins cote paroxistice în clipa în care El a ajuns să sustragă pe furiş poemele erotice păunesciene, chipurile ca “să i le facă cereşti”.

Poate se vor ridica voci şi vor spune că poezia este totuşi frumoasă, că este creaţia unui mare şi talentat poet român, poet care L-a entuziasmat până şi pe Dumnezeu, dacă a ajuns Acesta să-l citeze pe “sfântul Adrian” în mesajele Lui cereşti. Şi chiar dacă Adrian n-a prea dat pe la biserică în viaţa lui, totuşi n-a fost un duşman declarat al lui Dumnezeu, ci s-a limitat la statulul de agnostic –  deci afirmaţia noastră de mai sus cum că poezia lui Păunescu “venea de la diavolul” este cel puţin deplasată. Oare nu cântă el iubirea în poeziile lui? Oare nu vine iubirea de la Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire, nu-i aşa?

Da, dar pucioşii sunt aceia care spun acum că o asemenea iubire a aproapelui vine de la diavolul. Nu numai cea carnală, cântată de Păunescu în poemele sale, ci orice iubire care ştirbeşte “iubirea cea întreagă” care I se cuvine lui Dumnezeu. Iar dacă-l preţuiau în 1992 pe Păunescu, este pentru că pur şi simplu nu ştiau pe vremea aceea că acesta este unealta ascunsă a diavolului. “Atotştiutorul” de la Pucioasa nu ştia pe vremea aceea cine este de fapt Păunescu şi ce-i poate pielea (de drac). Odată cu trecerea anilor a aflat şi El taina aceasta, căci s-a dovedit public faptul că Adrian Păunescu a fost  un mincinos, un farseur şi un grobian anticreştin.  Astfel, într-un interviu pe care i l-a luat Mirela Corlăţan şi care a apărut în Cotidianul din 15 mai 2007, Păunescu îşi dădea arama pe faţă:

Mirela Corlăţan: Este ceva nesincer în această scrisoare?

Adrian Păunescu: Dar cine sânteţi dvs. să mă întrebaţi? Cine Hristosu’ mamii lui v-a făcut pe dvs., cei care habar nu aveţi de istorie, să mă judecaţi pe mine, care-mi riscam viaţa? Cine vă dă dreptul să nu judecaţi lucrurile în context?

Mirela Corlăţan: Păi exact de asta v-am întrebat. Că i-aţi scris în contextul în care, spuneaţi chiar dvs, Elena Ceauşescu nu vă agrea şi mereu aveaţi grijă să vă referiţi şi la ea când îi scriaţi. Acele cuvinte erau şi ele sincere?

Adrian Păunescu: Nu e treaba dvs. să ştiţi cât de sincer eram acum exact 25 de ani.

Inconsecvenţa liderilor pucioşi faţă de valorile fundamentale creştine arată cât de labilă şi cât de mincinoasă este ideologia lor. Dar cel mai grav este faptul că doctrina lor este de-a dreptul periculoasă, atentând la esenţa virtuţilor teologice ale creştinismului: credinţa, nădejdea şi dragostea. Cei care îi urmează riscă să ajungă să-i urască pe toţi din jur, cu convingerea că astfel îşi individualizează cel mai bine “întregimea în iubire” faţă de un “Dumnezeu” închipuit de liderii  pucioşi după chipul şi asemănarea lor.

……………………………

Anca Ionescu-Târgovişte

6 decembrie 2011

……………………………