376. După douăzeci de ani de la “A Doua Facere a Lumii” de la Pucioasa

          Liderii pucioşi, nemulţumiţi de degradarea continuă a vieţii în general (şi a lumii create de Dumnezeu în special, deşi Scriptura pretinde că toate cele ale creaţiei fuseseră “bune foarte”), pun la cale o nouă Facere a Lumii, denumită de ei “o nouă creaţie prin cuvânt”, şi anume cuvântul lor pe care ei îl atribuie astăzi Creatorului. În cuibuşorul de nebunii de la Noul Ierusalim, liderii pucioşi se întorc la ziua întâi a Facerii Lumii şi îşi proclamă dintre duhurile grăitoare un nou “Domn”, “Dumnezeul Pucioasei”, care rosteşte din nou un aşa zis “cuvânt nou” (care de fapt e vechi de cel puţin 7000 de ani): “Să fie lumină!”:

 «Domnul păstrează acest cuibuşor pentru venirea Sa cuvânt pe pământ spre sfârşit de timp ca să se împartă cuvântul Său şi să-l trăiască oamenii, căci lumină am venit să aduc şi să fie lumină pe pământ. Să Mă audă tot întunericul dintre Mine şi om, căci Eu, Domnul, rostesc cuvânt nou şi spun: să fie lumină pe pământ! Să fie Dumnezeu pe pământ cu oamenii şi să se audă în lung şi în lat cuvântul venirii Lui! Amin. » (citat din predica pucioşilor din 12 decembrie 2011)

 Acum, ori locuitorii Planetei sunt cam tari de ureche, ori acel “cuvânt al venirii Lui” n-a fost rostit suficient de răspicat în ultimii 56 de ani; căci se pare că oamenii nu prea s-au sinchisit de proclamaţiile puse în gura “Domnului” Pucioasei, ci şi-au văzut mai departe de necazurile lor, dovedind din plin “necredinţa omului în grăirea Lui cea multă cu zidirea Lui”. Asta nu i-a împiedicat pe liderii pucioşi să anunţe că zilele “creaţiei celei noi” de la Pucioasa continuă cu zidirea sanctuarelor pucioşeşti, a anexelor gospodăreşti şi a zidurilor împrejmuitoare, care sunt de acum noua “fiinţă vie a zidirii”, partener de dialog, care poartă numele de  “grădiniţă a cuvântului” :

«Cete de sfinţi şi de îngeri am în ziua aceasta în coborârea Mea deasupra grădiniţei cuvântului Meu şi o împodobesc pe ea cu mângâierea Mea, cu mâna Mea cea plină de har, şi grăiesc cu ea ca şi cu o fiinţă a zidirii Mele, căci sunt Ziditorul a toate şi am grăire cu toată zidirea Mea, şi tot aşa şi ea are grăire cu Făcătorul său şi nu se opreşte ea din grăirea ei cu Mine din pricina necredinţei omului în grăirea Mea cea multă cu zidirea Mea, şi grăieşte ea cu Ziditorul său. » (citat din predica pucioşilor din 12 decembrie 2011)

 Dar pământenii stăruie în îndărătnicia lor de a nu-L recunoaşte pe “Domnul” Pucioasei, pe care se pare că o moştenesc tocmai de la strămoşul lor, Adam:

«N-a fost în toate ale zidirii Mele mai îndărătnică zidire ca şi omul cel zidit de Dumnezeu, după ce pe toate le-am zidit pentru el, şi apoi pe el în mijlocul zidirii, căci după ce l-am făcut nu i-a plăcut de ajutor nici o fiinţă cu suflet viu în ea dintre toate câte erau zidite pentru ajutor lui, pentru mângâiere lui în numele Meu. N-a fost mulţumit omul înaintea Mea, n-a fost. Mi-a venit greu şi durere când am văzut că nu era mulţumit de facerea Mea cea pentru el. » (citat din predica pucioşilor din 12 decembrie 2011)

Aici deja pucioşii o iau pe arătură, construind o poveste lacrimogenă care n-are prea multe în comun cu mesajul biblic. Biblia nu spune nicăieri că Adam ar fi fost îndărătnic sau nemulţumit de zidirile lui Dumnezeu, ci că Însuşi Dumnezeu a cugetat din fiinţa Sfintei Treimi şi a concluzionat că e nevoie să-i facă omului un ajutor, ca să-i fie lui şi mai bine pe viitor. Şi a făcut-o Dumnezeu pe femeie ca şi pe bărbat, tot după chipul Său, şi a văzut că această zidire a omului,  bărbat şi femeie, este bună foarte:

«Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi […]”. Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.» (Fac. 1: 27-28, 31)

Dacă pucioşii ar avea dreptate, ar rezulta că de fapt femeia nici măcar n-a fost în planul de creaţie al lui Dumnezeu; cu alte cuvinte, omul ar fi trebuit să vieţuiască de unul singur, ca bărbat, eventual după ce-şi alegea un ajutor de nădejde din regnul animal, cum ar fi câinele credincios sau pisica linguşitoare. Ar mai fi avut sens atunci cuvintele : “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi […]” (Fac. 1:  28), rostite de Dumnezeu în ziua a şasea a creaţiei? Cu cine s-ar fi înmulţit Adam: cu sine însuşi prin clonare sau partenogeneză, sau apelând la ajutorul lui cel credincios sau linguşitor, luat dintre animale? Iată însă că Dumnezeu a hotărât altfel decât pretind astăzi pucioşii:

«Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el".» (Fac. 2,18)

Pucioşii răstălmăcesc însă aceste cuvinte ale Scripturii care arată limpede că Dumnezeu este Cel care a concluzionat necesitatea facerii unui ajutor pentru Adam, şi mai răstălmăcesc şi acele cuvinte care spun că pentru Adam nu s-a găsit un ajutor potrivit în toată creaţia de până atunci:

«…a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui. » (Fac. 2,20).

Ei pretind că dimpotrivă, ajutor s-ar fi găsit, căci Dumnezeu i-a oferit lui Adam spre ajutor, la alegere, una dintre fiinţele vii care tocmai fuseseră create, dar Adam a fost acela care a refuzat ajutorul, pentru că nu i-au plăcut niciuna dintre aceste fiinţe vii:

« …după ce l-am făcut nu i-a plăcut de ajutor nici o fiinţă cu suflet viu în ea dintre toate câte erau zidite pentru ajutor lui, pentru mângâiere lui în numele Meu. » (citat din predica pucioşilor din 12 decembrie 2011)

Culmea este acum că, după ce Adam a primit ce exact ce a vrut de la Dumnezeu, tot n-a fost mulţumit şi a căzut în neascultare de Dumnezeu. Nu se mulţumea nici cu Eva, cea “luată din el” (poate voia mai multe?), şi de atungi plânge mereu omul zidit şi toţi urmaşii lui de parte bărbătească, plânge nemulţumit că i-a dat Dumnezeu o femeie (şi numai una) pe cap:

 «Atunci am luat din el ca să-i dau, căci altfel nu şi-a găsit mulţumirea, iar dacă i-am dat n-a mai căutat apoi la Mine şi nu M-a mai ascultat. A plâns atunci cu jale grea toată facerea, toată zidirea cea făcută de Dumnezeu-Cuvântul, şi de atunci plânge mereu zidirea toată şi toată făptura ei, după facerea ei, după rostul ei şi după lucrarea ei toată. Plânge şi omul de atunci şi până azi, dar plânge pentru el, nu pentru jalea Mea cea de la el, ci plânge nemulţumit. » (citat din predica pucioşilor din 12 decembrie 2011)

Apoi liderii pucioşi se răzgândesc brusc. Ei revin asupra primei zile a celei de-A Doua Faceri a Lumii şi precizează că de fapt ea nu este acum, când rostesc ei cuvintele magice “Să fie lumină!”, ci a avut loc în urmă cu 20 de ani, atunci când a fost târnosit Templul de la Pucioasa. Ei stabilesc însă că acum ar fi nevoie de un nou început, numit “început de facere nouă prin cuvânt, la sfârşit de timp”, aşadar o “A Treia Facere a Lumii”!!:

«— În ziua aceasta Eu, Domnul, am grăit aici, în grădina cuvântului Meu, şi am avut în grăire cu Mine pe omul cel de la început, şi însemnez azi sărbătoarea cea de douăzeci de ani de când am aşezat la lucrul cel sfânt al cuvântului Meu peste pământ grădiniţa cuvântului Meu, locul din care am grăit la început cu Tatăl să facem om după chipul şi asemănarea Noastră şi să împărăţim în el. Tot de aici grăiesc acum, la sfârşit de timp, ca să unesc începutul cu sfârşitul şi să fac început de facere nouă prin cuvânt, tot prin cuvânt să fac şi să lucrez, căci vreme multă am vestit prin prooroci ceea ce Eu lucrez în zilele acestea, zilele cele de apoi când Eu de pe acest munte de cuvânt dau oamenilor legile facerii pentru viaţă sfântă în om şi dau cuvântul acesta peste pământ şi lucrez cu el din grădiniţa cuvântului Meu cel de azi. Amin. » (citat din predica pucioşilor din 12 decembrie 2011)

Liderii pucioşi se fac că uită de “proorociile” lor neîmplinite legate de “troiţa sfântă” de arhierei (“troiţă” care s-a făcut ţăndări şi acum nu mai este), dar nu uită să-i blameze la modul impersonal pe acei adepţi care nu i-au mai putut suporta şi “au plecat în durerea lor”, unde au văzut cu ochii. Dar cine le-a făcut durere şi nemulţumire celor care au plecat în lumea largă, dacă nu ei, cei doi conducători şi învăţători de lege? Dacă liderii pucioşi ar fi fost drepţi, sinceri  şi iubitori, cu inimă de copii aşa cum pretind de altfel că sunt, nimeni n-ar fi plecat de la Pucioasa, ci ar fi rămas cu toţii “la datorie”:

«Grăiesc cu voi, copii rămaşi la datorie, rămaşi cu Mine prin toate clătinările care au fost în toţi aceşti douăzeci de ani, căci drumul Meu e greu de urcat, iar omul cel fără de umilinţă multă în el oboseşte şi cârteşte şi nu poate până sus şi-şi pierde credincioşia pe cale, iar cei cuminţi, care merg prin puterea Mea, sunt cei rămaşi şi prin care Eu Îmi păstrez şi-Mi culeg rod pentru ziua slavei celei mari când toate cuvintele acestei profeţii vor străluci prin împlinirea lor cu cei credincioşi, căci voi avea popor credincios şi mers biruitor, fiilor. Mă doare de cei ce nu i-a durut durerea Mea în schimbul durerii lor, şi care au avut gândul că au durerea Mea, dar cel ce poartă durerea Mea este cel ce rămâne aici cu ea, străbătând prin greu şi prin ispite fel de fel, iar cei ce au durerea lor ca şi omul cel de la început, care n-a fost mulţumit, aceia pleacă în durerea lor şi rămân cu ea, nu cu Mine, iar Eu rămân fără ei, căci la sfârşit e lupta grea şi nu se poate decât sub mâna Mea să poată omul, iar cel ce iese de sub mâna Mea nu mai poate nimic pentru Dumnezeu, şi se minte că poate pentru el însuşi, dar putere înseamnă altceva şi nu este ea cu cei cu ochiul rău şi fără de umilinţă pentru trăirea lor, pentru statura lor.» (citat din predica pucioşilor din 12 decembrie 2011)

Liderii pucioşi nu se mulţumesc să evoce nestatornicia acelor adepţi care au dezertat din “raiul de la Pucioasa” pentru că nu i-au mai putut suporta pe ei, cei doi prooroci mincinoşi,  cu nedreptăţile şi cu dezechilibrele lor. Dovedind încă odată cât de meschini pot să fie, ei trec la atac mediatic, blestemându-i şi făcându-i “proşti” pe cei care nu i-au mai putut suporta şi nu le-au mai putut sta aproape:

«Vai celor ce n-au iubit răbdarea! Eu nu i-am arătat nimănui în vreme să fugă de sub cruce […] căci omul trage cu sine, nu cu Mine, şi trage cu prostia lui, căreia îi zice minte şi înţelepciune de minte, aşa cum şi Adam şi-a zis când M-a răsturnat din el pentru voia sa. » (citat din predica pucioşilor din 12 decembrie 2011)

În schimb, ei nu uită să se binecuvinteze pe sine, numindu-se “veghetori ai grădiniţei” în numele Domnului de la Pucioasa,  “plini de rane şi de durere” de la cei care i-au părăsit:

«Binecuvintez pe cei ce stau de veghe în numele Meu aici şi binecuvintez statul înaintea cuvântului Meu când el vine ca să intre în cartea sa, scrisă în grădiniţa aceasta. Binecuvintez şi durerea cea pentru Mine purtată aici cu răbdare şi cu nădejde, căci Eu alin şi împlinesc biruinţa Mea cea prin cuvânt vestită, căci sunt Cel ce pot. Binecuvintez ranele grădiniţei Mele de cuvânt […]» (citat din predica pucioşilor din 12 decembrie 2011)

 Nu putea lipsi, ca de obicei la asemenea aniversări, binecuvântarea liderilor pucioşi adresată arhiereului Irineu, cu speranţa că, odată şi odată, el se va întoarce la locul pe care l-a renegat şi-i va lua din nou pe ei în braţe, ca să le acopere cumva ruşinea despărţirii lor de Biserică. Liderii pucioşi îşi arată acum întreaga lor impostură, căci dacă până acum explicau refuzul lui Irineu de a-i recunoaşte ca ortodocşi, făcând aluzie la “legăturile nevăzute” pe care acesta le avea de la superiorul său, Bartolomeu Anania, astăzi (când ierarhul Irineu a fost avansat şi nu mai are pe nimeni deasupra, deci este dezlegat de orice “legături”) ei n-ar mai avea nici un motiv credibil ca să explice de ce arhiereul Irineu este consecvent în a le întoarce spatele. Şi totuşi, ei pretind că ar mai fi nişte “necredincioşi” pe undeva, prin anturajul arhiereului, care ar avea destulă influenţă ca să-l determine pe Irineu să fie consecvent în Ortodoxia lui tradiţională, moştenită din moşi strămoşi, cerându-i acestuia să stea în continuare cu spatele la pucioşi:

«Duc de aici binecuvântată mângâiere peste inimioara arhiereului Meu, martor lângă Mine şi lângă voi aici acum douăzeci de ani, când am înfipt împreună crucea începutului cel nou de biserică înnoită prin cuvânt şi aşezată la lucru sfânt pentru învierea făpturii, căci el a proorocit atunci că lucrarea cuvântului Meu va merge numai înainte chiar dacă el nu va mai avea paşii lângă ea. Eu sunt cu grija şi cu mila mereu după el, căci el este ca o floare între spini, tăinuită în inimioara lui prin răbdarea lui cea de sub cruce, căci este îndurerat acest fiu şi îşi ascunde durerea, pentru că el are acum de stat cu spatele la Mine şi la voi, că i se cere aceasta de către cei necredincioşi, care se sperie în zadar, fugind ei de fericirea pe care le-aş putea-o da dacă nu şi-ar iubi atât de mult mărirea lor şi micşorarea Mea, după ce ei Mi-au pus slava Mea în slujba lor şi numele Meu în dreptul lor, când ei nu Mă iubesc decât numai ca să le fie lor bine şi mărire lor.» (citat din predica pucioşilor din 12 decembrie 2011)

Poate cea mai demascatoare secvenţă a acestui “mesaj” pucioşesc este această pretenţie a liderilor pucioşi că ei încă “îl mai iubesc” şi încă “îl mai aşteaptă” la Pucioasa pe arhiereul Irineu, dar acesta este – chipurile – în continuare imobilizat de forţe exterioare obscure, care îl împiedică să fie el însuşi şi să se întoarcă cu faţa la cei care au părăsit Ortodoxia şi au inventat Pucioşismul. Ei nu realizează că în acest mod îl acuză indirect pe Irineu de nesinceritate şi de duplicitate; adică, din cele spuse de ei rezultă că “Irineu una gândeşte şi alta spune”. Dacă ei l-ar iubi într-adevăr pe Irineu i-ar respecta opinia şi ar considera că aceasta este expresia cea  mai sinceră a felului lui în care crede şi în care gândeşte. Şi mai ales, nu i-ar cere lui să se ia după ei, ci s-ar duce ei pe calea pe care el merge.

……………………………

Anca Ionescu-Târgovişte

13 decembrie 2011

……………………………