383. Cine sunt „fiii unşi” ai Noului Ierusalim de la Pucioasa? (IV. Preoţia la pucioşi: “unşii preoţiei lui Melchisedec”)

La începuturi, pucioşii au recunoscut harul şi demnităţile bisericeşti ale clerului din B.O.R. şi au fost îndemnaţi de fondatoarea sectei (Virginia Tudorache) să le respecte:

« Voi, creştinilor, respectaţi preoţii, oricât ar fi de aspri cu voi, ca să nu cădeţi în blestemul legii lui Dumnezeu.» (Citat din mesajul Virginiei Tudorache din 20 ianuarie 1963)

Chiar dacă în ceea ce priveşte conduita exterioară a preoţilor au început să fie exprimate la un moment dat îndoieli şi nemulţumiri, generalizate cu uşurinţă, totuşi harul preoţimii încă nu era contestat:

« Şi preoţii şi-au pierdut darul de la Dumnezeu; au rămas singuri, cu harul. Încolo, au pierdut portul, chipul, postul şi viaţa de preot; şi darul l-au pierdut. » (Citat din mesajul Virginiei Tudorache din 29 mai 1965)  

În acelaşi timp, deviaţionismul sectar începea să mijească, fiind acceptată pe lângă preoţime, la concurenţă, şi casta “predicatorilor” pucioşi,  ca fiind şi ei “trimişi ai lui Dumnezeu”, deşi Scriptura avertizase asupra pericolului de a institui mulţi învăţători peste popor. Virginia Tudorache le recomanda adepţilor, fără nici un temei acoperitor din Sfânta Tradiţie sau din Sfânta Scriptură, să le acorde predicatorilor o preţuire egală cu cea a preoţilor:

« […] iar predicatorii au şi ei mare dar, că şi ei sunt trimişi de Dumnezeu în mijlocul mulţimilor de popoare ca să vestească legea sfântă […] Tu să-l preţuieşti pe preot şi pe predicator […]» (Citat din mesajul Virginiei Tudorache din 29 mai 1965)

Pe de altă parte, înclinaţiile sectare se devoalau şi prin intenţia de a institui treapta administrativă de “prooroci” în biserică. Mai întâi a fost lansată teoria că anumite personalităţi care au activat în mişcări pseudo-ortodoxe paralele au fost “prooroci”: Veronica Barbu-Gurău de la Vladimireşti sau Petrache Lupu de la Maglavit, spre exemplu. Apoi se aprecia că şi în prezent mai sunt prooroci, “din loc în loc”, dar autenticitatea şi mesajul lor sunt îndoielnice “ca apa”. Apoi se trecea la recomandarea fermă ca adepţii să nu mai caute prooroci prin alte părţi, căci nu vor mai găsi nicăieri prooroci autentici. Concluzia se impunea de la sine: singurul “prooroc” adevărat era Virginia Tudorache, cea care conducea “lucrarea” de la Pucioasa, şi fericiţi sunt aceia care o vor considera pe ea “prooroc”:

« O, copiii Mei, nu mai mergeţi din loc în loc după alţi profeţi, căci cine caută să aibă mai  mult de-atât, la nici o masă nu va sta. Vino, tată, la Mine şi nu te pierde în zări, căci viaţa ta este ca o apă. Nu te lăsa în voia apei. Apa te duce unde voieşte ea, dar tu vino la Mine […] Fiţi atenţi, căci mulţi prooroci se vor ivi. A fost o lucrare la Vladimireşti, a fost o lucrare la Maglavit. Fiţi atenţi, tată, cu lucrarea pe care o aveţi în faţă. Fericit cine va avea parte de această lucrare până la sfârşit» (Citat din mesajul Virginiei Tudorache din 16 noiembrie 1965)

Aşadar, singura proorocie adevărată era cea de la Pucioasa. Toate celelalte care au fost, acum nu mai sunt, căci toate s-au denaturat, toate s-au abătut de la proorocia cea dreaptă. De aceea niciun adept care se vrea a fi înţelept nu trebuie să se mai ducă la alţi “prooroci”, căci proorocie ca aceasta de la Pucioasa nici nu a mai fost şi nici nu va mai fi vreodată:

« După aceasta se vor înmulţi proorocii. Vei auzi că acolo lucrează Dumnezeu; să nu te duci. Dincolo, vei auzi că înviază morţii; să nu te duci, că aceştia nu sunt proorocii Mei, şi aceia vă amăgesc pe voi. Ţineţi minte, că nu mai e lucrarea. A fost la Vladimireşti, a fost la Maglavit, a fost şi este aici şi a mai fost la Arsenie Boca, dar acolo ce a făcut? Luaţi bine seama, că mulţi s-au abătut de la proorocia dreaptă şi nu mai spun adevărul. Ca această profeţie  nu a fost şi nici nu va mai fi. Fiţi credincioşi şi lucrători până la vremea cea mai de pe urmă. » (Citat din mesajul Virginiei Tudorache din 10 martie 1971)

Peste alţi câţiva ani şi harul preoţilor începe a fi pus la îndoială: nu toţi mai au harul, ci numai unii, iar aceştia sunt din ce în ce mai puţini:

«…Creştinilor, luaţi bine aminte, că a început peştele să se strice la cap, şi se împute şi fug toţi de el. Da, preoţimea este… …plin e locul de peşti, dar nu au daruri şi haruri toţi. »  (Citat din mesajul Virginiei Tudorache din 28 mai 1975)

După aceea, se anunţă că preoţilor li se va lua harul (deşi tot Verginica spusese într-un “mesaj” că acesta este de neşters) şi li se va da păstorilor de la Pucioasa, ceea ce va scandaliza pe unii creştini, care nu-i va considera preoţi canonici şi vor lansa zvonuri despre preoţii pucioşi că “nu sunt buni”:

«...Se va lua Harul de la preoţi şi se va da vouă, dar vor veni zvonuri prin lume că voi nu sunteţi buni. Voi să nu vă înfricoşaţi şi să ziceţi că nu sunteţi buni.» (Citat din mesajul Virginiei Tudorache din 29 ianuarie 1976)

Pe lângă Virginia Tudorache, reconfirmată în treapta de Trâmbiţă-Prooroc, se instituie o nouă demnitate în sânul sectei, aceea de  profet-apostol:

« Acest trup prin care am grăit se numeşte Trâmbiţă, se numeşte Prooroc. Iar pe voi vă numesc profeţi-apostoli. » (Citat din mesajul Virginiei Tudorache din 7 ianuarie 1976)

Se lansează apoi teoria unei “ungeri” nevăzute primite din cer de către preoţi, la momentul hirotoniei, dar preoţii care se declară contra ereziei de la Pucioasa îşi pierd automat această “ungere”:

«…Ştiţi că orice preoţime care este contra voastră nu sunt unşii Mei, nu-i cunosc, când se vor întâlni cu Mine, voi zice: nu am lucrat Eu ţie? Nu te cunosc, că Trupul şi Sângele Meu  Le-ai risipit, L-ai jefuit…» (Citat din mesajul Virginiei Tudorache din 6 decembrie 1976)

Testamentul ideologic al Virginiei Tudorache în ceea ce priveşte preoţii, lăsat de ea cu un an înainte de moarte, este acela că toţi preoţii din B.O.R. care admirau unele manifestări riguroase ale sectei s-au lepădat de ea, şi au rămas ceea ce erau: “preoţi din lume”, în solda lui Antihrist. Ea afirmă că aceştia ar fi fost de fapt ameninţaţi ca “să se lepede”, şi de aceea s-au dezbrăcat de veşmintele sfinţite şi au îmbrăcat haina lui Antihrist:

«… Aveam un mare număr de preoţi, tată, care mult iubeau credinţa şi oiţa Mea, dar acum au fost ameninţaţi cu suferinţă să se lepede. Şi pe mulţi i-au ucis şi i-au omorât. Şi cei care au mai rămas, le-au plătit tată să tacă şi i-au înveşmântat în haina lui anticrist…» (Citat din mesajul Virginiei Tudorache din 29 august 1979)

După moartea Virginiei Tudorache, la cârma sectei se aşează lelica Maria, sora ei după trup. Aceasta continuă mesajul de scindare între “lucrarea de la Pucioasa” şi preoţii din B.O.R.:

«... Preoţimea nu ştie că aici se clădeşte Ierusalimul cel nou. Acum el e ascuns; nu vreau să-l dau pe faţă. » (Citat din mesajul Mariei Tudorache din 6 decembrie 1988)

Maria Tudorache sancţionează ura acelor preoţi din B.O.R. care resping secta de la Pucioasa:

« Preoţimea care e cu ură pe poporul lui Dumnezeu, cine-i aude pe cei ce duşmănesc cu inima? Priviţi icoanele cu a doua judecată. Acolo se duc toţi preoţii care întinează darul Meu. » (Citat din mesajul Mariei Tudorache din 5 martie 1990)

După lelica Maria Tudorache urmează la cârma sectei şi la “darul proorociei” pucioşeşti  leliţa Mihaela Tărcuţă. Mesajul acestei ultime “proorociţe” pucioase se radicalizează rapid, anunţând zorii scindării totale de Biserica strămoşească:  Pucioşii vor avea foarte curând “o nouă biserică” (pe care o vor numi “biserica Noului Ierusalim” şi  “o nouă preoţie”, care se va numi “preoţie după rânduiala lui Melchisedec”). Mesajul ascunde însă caracteristica principală a acestor noi instituţii, şi anume necanonicitatea, anunţând însă că ele vor avea ca principale însuşiri curăţenia, sfinţenia şi slava:

« Fii credincios, căci Domnul face şi aşează biserică nouă, biserică sfântă, preoţie curată, aşa cum este scris, şi biserica se va slăvi, şi morţii acestei lumi vor învia, căci Domnul va birui prin biserica Sa cea vie, prin biserica Noului Ierusalim. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 29 decembrie 1990)

Mişcarea sectară era preconizată să se dezvolte în mare taină, pentru a nu fi descoperită de către preoţii din B.O.R. şi demascată. Unii dintre adepţi n-au putut să păstreze în ascuns “taina pucioşească”, şi în felul acesta manevrele de dezbinare ale pucioşilor au fost date pe faţă. Reacţia firească de indignare a preoţimii canonice faţă de această inovaţie sectară este caracterizată de Mihaela ca fiind o reacţie duşmănoasă şi animalică, prin cuvintele “preoţii stau gata să-şi arate colţii”. Adepţii creştini care nu şi-au ţinut gura sunt cotaţi ca “vânzători de Dumnezeu”,  asemenea lui Iuda, iar “primitorii vânzării” din Biserică sunt denumiţi “Anna şi Caiafa”:

« Nu vă temeţi, dar fiţi precauţi, căci creştinii mei au vândut pe Dumnezeu, şi dacă au făcut aşa, iată, v-am ascuns de la faţa lor, şi voi birui eu şi nu ei, şi veţi birui voi, că voi aveţi pe Dumnezeu biruitor pentru voi. Iată că stau gata să-şi arate colţii preoţii care au aflat despre voi. Au aflat, că n-a fost credinţă atunci când am spus că se va afla din pricina neascultării. Eu ştiam acest popor, şi nu i-am dat ce nu poate duce, dar s-a semeţit poporul meu şi a întins mâna în blid odată cu Domnul, şi s-a dus apoi la Anna şi la Caiafa, şi a luat şi a dat de la Dumnezeu. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 9 martie 1991)

Ceea ce impută Mihaela preoţimii şi Bisericii tradiţionale se rezumă, deocamdată, doar la două reproşuri principale (în viitor, repertoriul reproşurilor va fi amplu diversificat). Aceste reproşuri vizează pe de o parte lipsa proorocilor din Biserică, iar pe de alta, lipsa minunilor mari şi înfricoşătoare, asemănătoare cu cele care însoţeau faptele apostolilor în Biserica primară. În ceea ce-i priveşte pe prooroci, este destul de ciudat faptul că problema lipsei lor din Biserică se pune cu atâta acuitate abia acum, după aproape 2000 de  ani în care lipsa lor din Biserică nu a scandalizat pe nimeni. În ceea ce priveşte minunile, ele nu mai pot fi lucrate de preoţi – chipurile – din cauza lipsei vredniciei lor, manifestată în special prin îngăduinţe nepermise şi dezlegări de la asprimea posturilor. Mai mult, nici lucrarea de sfinţire a darurilor, săvârşită de către preoţi în cadrul Sfintei Liturghii, nu mai este recunoscută ca validă:

« Nu mai are Dumnezeu ce să aleagă bun şi sănătos din învăţătorii legii cei de azi, că nu Se vede Dumnezeu la ei. Au pus peste lume legea slobozeniei şi a murit lumea de tot. Nu mai este post, nu mai este smerenie şi frică, nu mai este căinţă şi grijă de suflet, şi se duce lumea aşa cum este de păcătoasă şi se împărtăşeşte la preot. Dar de ce nu are putere, oare? De ce lumea nu înviază? Pentru că Domnul nu Se lasă întru aceştia atunci când se duc şi se împărtăşesc, căci nu Se lasă Domnul lucrat de preoţii care calcă în picioare vrednicia de preot. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 28 aprilie 1991)

Concomitent, Mihaela pretinde că numai în “Biserica Noul Ierusalim” se mai întâlnesc aceste două daruri ale Duhului Sfânt: darul proorociei şi darul facerii de minuni. Realitatea infirmă viguros această pretenţie: pe de o parte, cea mai mare parte din aşa-zisele “proorocii” pucioşeşti nu s-au împlinit, iar cele rămase nu prea au şanse să se mai confirme vreodată (exemple: “profeţia” privind întronizarea regelui Mihai I ca rege al “regatului România” şi “profeţia” privind întronizarea arhiereului Irineu Bistriţeanul ca “al şaptelea patriarh al României” – în condiţiile în care pucioşii pretind că scaunele vlădiceşti pentru al cincilea şi al şaselea patriarh al României au fost deja ocupate de către una şi aceeaşi persoană: arhiereul Teoctist Arăpaşu); pe de altă parte, singurele minuni care se pretind a fi fost înregistrate în Biserica Noul Ierusalim sunt întâmplări petrecute pe vremea Verginicăi, greu de verificat şi de confirmat din surse independente. Pe de altă parte, câteodată pucioşii îşi calcă pe inimă şi recunosc deschis că în prezent, în niciun loc de pe pământ (deci nici în biserica lor, “Biserica Noul Ierusalim”) nu mai au loc minuni, pentru că nicăieri nu mai sunt oameni făcători de minuni:

 

«  […] omul este îndărătnic până la scaunul lui Dumnezeu şi nu mai am în vremea aceasta sfinţi mari, prin care să se lucreze minuni şi semne peste oamenii cei plini de îngâmfare şi de duhul lumii în ei […]» (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa  din 25 decembrie 2011)

Se mai afirma pe atunci (la nivelul anilor ’90 din secolul precedent) că încă se mai găseau câţiva preoţi din B.O.R., extrem de puţini, care corespundeau exigenţelor pucioşeşti şi care erau ascunşi în crăpăturile munţilor (dar despre care la scurt timp s-a spus că şi aceştia au dispărut cu totul). Despre aceşti ieromonahi schimnici pucioşii “prooroceau” cu convingere că vor adera cu toţii la pucioşism, mai devreme sau mai târziu, şi că “vor fi de folos” ipoteticului “Dumnezeu” de la Pucioasa (dar acest lucru nu s-a mai întâmplat, nici măcar într-un singur caz!):

« Rar preot mai găseşte Domnul pe pământ care să se jertfească întru această slujbă în toată vremea. Preotul nu trebuie să fie pentru el, ci numai pentru poporul cel pentru care se aşează în faţa lui Dumnezeu. O, dar este pe pământ o rămăşiţă din aceştia care nu şi-au plecat genunchii în faţa morţii din această vreme, şi stau întru sfinţenie prin crăpăturile acestei vremi, şi aceştia vor fi de folos lui Dumnezeu. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 1 iunie 1991)

În acea perioadă tulbure, consecutivă loviturii de stat din decembrie 1989, liderii pucioşi visau la o restaurare totală a regimului politic şi religios din România. Pentru regele Mihai I, “unsul lui Dumnezeu”, ei stabiliseră un rol major, de garant al preluării puterii religioase în Biserică de către pucioşi pe motivul că în România este nevoie de o “începătură nouă” şi de o “preoţie sfântă”. Ca lider provizoriu peste Biserică, pucioşii îl vizau pe celălalt “uns”, pe  “martorul Irineu”, pe care îl prooroceau că va fi patriarhul prin care urmau să se aşeze ei “legi noi” peste ortodoxia neamului românesc:

« Aceasta este voia Mea: voiesc să scriu numele tău la temelia acestui nou locaş, căci va fi acesta începătură nouă, stare curată, preoţie sfântă şi popor agonisit prin trâmbiţă dumnezeiască în vremea de sub întunericul domniei fiarei roşii. […] Dar ai la Mine scris binecuvântare rostită pe pământ, căci bunicul tău te-a binecuvântat peste România ca s-o ridici spre slavă, şi Eu am scris proorocie cuvântul bunicului tău care te-a lăsat pe scaunul ţării Mele. Şi ai binecuvântare scrisă la Mine prin cuvântul rugii mamei tale, rostit prin credinţa ei; şi ai la Mine strânsă plata răbdării tale şi a vremii înstrăinării tale. […] Voiesc să lucrez prin martorul Meu, care va fi peste biserica Mea. Voiesc să aşez viaţă curată şi înviată prin cuvânt. Voiesc să aşez legile Mele peste viaţa acestui neam, căci cei ce voiesc să facă bine pentru România Mea, nu pot face nimic fără Mine. […] România este a Mea şi este a ta, iar cuvântul Meu să fie peste ea şi peste cel uns de la Mine. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 22 iulie 1991)

 O modalitate de a-l ancora pe regele Mihai în planurile pucioşeşti era şi aceea de a-l plasa, măcar la modul teoretic,  în rândul întemeietorilor simpatizanţi ai templului pucios care urma să fie zidit la Pucioasa, numele regelui urmând a fi adăugat la pomelnicul ctitorilor, pomelnic care trebuia îngropat la temelia noului locaş de cult. Nici casa regală şi nici “mlădiţa regelui” (principesa Margareta) nu erau omise din planurile conspirative pucioşeşti:

« Ia aminte la Cel ce grăieşte cu tine din cer, rege al României, căci va fi să lucrăm grăbit ridicarea începutului cel nou, care va binecuvânta pe România şi pe regele ei. Aşează-te lângă Mine, şi să se scrie şi de tine ziua aceasta, căci în ziua aceasta am aşezat, prin martorul Meu, piatra acestui întreit sfânt locaş care va fi ridicat şi care va purta la temelia lui numele unsului Mihail, rege al celei binecuvântate. Cuvântul Meu este la cârma acestei mărturii, şi toate sunt lucrate prin cuvânt mai dinainte vestit. Îmi întind pacea Mea şi Duhul Meu peste tine şi peste casa ta şi peste mlădiţa ta, rege al României. […] Pace, şi mirul mângâierii pe creştetul tău, iubitul Meu, aşteptatul Meu, unsul Meu cel proorocit! […] B inecuvântată să fie casa unsului Meu Mihail şi unirea cea din această zi. […] Pace unsului Meu, Mihail! » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 22 iulie 1991)

Tehnicile operate de liderii pucioşi pentru denigrarea credinţei strămoşeşti, pe care ei pretindeau că intenţionează s-o “restaureze” cu orice preţ, erau generalizarea şi translaţia. Mai întâi se opera cu generalizarea: se decreta ex cathedra că toţi arhiereii şi preoţii, fără excepţie, s-au îndepărtat de dreapta credinţă, lucru “dovedit” de îmbuibarea şi distracţiile cu care aceştia se delectează în toată viaţa lor. Urma apoi translaţia: degradarea universală a vieţii clericilor se transfera asupra credinţei pe care ei o propovăduiau, ceea ce făcea necesară o “lucrare” de restaurare a credinţei, care urma să fie sine qua non … doctrina pucioşească, singura în stare să-l scoată pe om din robia păcatului. “Lucrarea” bisericii de “Nou Ierusalim” urma să ridice un “popor de sfinţi” care să asculte necondiţionat de “cuvântul de la Pucioasa”, iar acest “cuvânt” urma să fie “credinţa” care va cuprinde întreg pământul:

« Uitaţi-vă la arhierei şi la preoţi, uitaţi-vă că aşa au fost găsiţi, îmbuibaţi de mâncăruri şi de băuturi şi de petreceri, şi aceştia n-au cum să priceapă această vreme. De aceea am venit ca să chem la Mine un popor şi să-l fac să asculte de cuvântul Meu, ca să nu găsesc pământul fără de credinţă. Dar creştinul a rămas rob păcatului şi n-a voit să creadă şi să împlinească vremea cea cerească aşa cum a crezut şi a împlinit Noe şi copiii lui. Am venit ca să-l aşez pe creştin în vremea cea cerească şi să fie găsit în ea şi să fie luat de ea, că dacă n-a fost găsit în ea, n-a fost luat de ea, şi a fost lăsat, după cum este scris. […] Eu sunt Adevărul, şi am venit cu această lucrare ca să-l fac liber pe cel care voieşte să iasă din robia păcatului. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 10 mai 1992)

Liderii pucioşi denigrează preoţia tradiţională, păstrată în Biserica Ortodoxă de aproape 2000 de ani încoace, afirmând despre ea că este stricată şi că a întinat locaşurile sfinte ale bisericilor. Despre preoţii ortodocşi ai bisericii tradiţionale afirmă că sunt nişte vampiri care au supt mereu sângele bisericii şi “proorocesc” despre preoţia lor că va fi sfărâmată de către “preoţia” cea nouă de la Pucioasa:

“ Un picuţ şi voi sfărâma sceptrul acestei preoţii care s-a stricat şi Mi-a întinat locaşurile Mele sfinte şi vasele Mele sfinte şi care au murdărit obrazul bisericii Mele. Se apropie preoţia cea nouă după rânduiala lui Melchisedec, adică după chemara cerească, adică în dar de la Dumenzeu, iar cei ce stau azi şi sug sângele bisericii Mele şi a viei Mele, aceia singuri se vor da la o parte  când vor vedea darurile cereşti peste cei aleşi ai Domnului.”  (citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 11 august 1992)

Următorul pas în demolarea autorităţii bisericeşti tradiţionale va fi făcut de către liderii pucioşi prin lansarea teoriei potrivit căreia Biserica “a fost pustiită” din clipa cînd arhiereii şi preoţii din B.O.R. au făcut “zapis cu Antihrist”, iar  “lanţul neîntrerupt al preoţiei”, cel păstrat prin punerea mâinilor episcopilor de la o generaţie la alta de clerici, “a fost rupt” într-un mod brutal, neaşteptat şi tragic:

« Iată, Domnul lasă peste voi cuvintele cu care mereu Se întorcea în cer, căci a fost pustiire peste biserică şi a fost lungă vremea aceasta de pustiire după ce preoţii şi arhiereii au făcut zapis cu antichrist şi s-au lăsat ca să fie dezbrăcaţi de Duhul Sfânt, iar cei de după aceea, care au lucrat zapisul, n-au mai văzut lucrarea cea goală şi trupul cel gol al bisericii. Şi dacă s-a rupt legătura cu Dumnezeu şi cu legea cea din strămoşi, această legătură ruptă căreia nu i s-a văzut ruptura şi întreruperea ei, această legătură ruptă n-a mai avut lucrare de înaintare ca să aibă Domnul biserică cu preoţi îmbrăcaţi cu Duhul Sfânt, care să lase urmaşi îmbrăcaţi cu Duhul Sfânt. Dacă preoţia lui Hristos a fost din una în alta, adică din uns în uns, şi dacă unsul unei vremi a vândut lui antichrist această haină, şi dacă antichrist prin vicleşug i-a şters ungerea, n-a mai fost apoi lucrarea aceea care să ţină legătura lanţului cea din uns în uns, şi aşa a rămas ungerea pentru preoţie numai ca o orânduială făcută de oameni, orânduială goală de darul ungerii în preoţie. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 4 decembrie 1992)

Să analizăm veridicitatea acestei supoziţii. Pe de o parte, această teorie fantezistă, care pretinde că “s-a rupt legătura cu Dumnezeu”, intră în contradicţie flagrantă cu făgăduinţa lui Hristos, Care a promis că nu se va ivi niciodată vreo ruptură între El şi Biserica Sa:

“…şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei, 28,20)

Pe de altă parte, cei care au rupt în mod vizibil şi declarat acest “lanţ” şi această rânduială au fost chiar ei, liderii pucioşi, care au instaurat o altfel de “ungere” a preoţilor, care nu mai apelează la hirotonie (punerea mâinilor episcopilor). Paradoxal, situaţia creată aici este similară cu cea în care hoţul strigă cu disperare ”prindeţi hoţul!”. Liderii pucioşi au pregătit însă “terenul” prin această stratagemă pentru a institui o altfel de ungere, o “ungere nevăzută, din ceruri”, prin care să-şi legitimeze în mod forţat propriile instituiri de preoţi necanonici, fără hirotonie.

De altfel, mesajele pucioşeşti abundă în acuze mitraliate asupra preoţilor:

–  Pucioşii pretind că preoţii din B.O.R. (numiţi la modul peiorativ “preoţii din lume” sau “preoţii lumii”) sunt iresponsabili şi nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu; ei “n-au chipul şi viaţa lui Hristos”  şi habar n-au la ce sarcină grea s-au înhămat, căci dacă ar fi conştienţi, ar dezerta imediat şi s-ar pripăşi în pustie:

«  Preoţii lumii n-au chipul şi viaţa lui Hristos. […] Şi dacă preoţii ar şti ce fel de vreme este aceasta şi dacă ar pricepe ce înseamnă să stai între om şi Dumnezeu, dacă ar putea pricepe, îţi spun şi Eu ţie, măi tată, îţi spun că preotul de azi şi-ar lua o traistă pe umăr şi s-ar duce dincolo de cel mai mare pustiu ca să scape de gheenă, căci preotul de azi nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu […]» (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 20 aprilie 1991)

–  Pucioşii mai pretind fără nici o probă concretă că toţi preoţii au ajuns preoţi cumpărându-şi această demnitate cu bani, prin păcatul simoniei şi că ei “au mânile mânjite de sânge şi de lăcomie”:

« Slujitorii cei care zic că slujesc în biserici n-au parte de a ajunge slujitori în cer, pentru că aceia au mâinile mânjite de sânge şi de lăcomie şi de păcate strigătoare la cer. Aceia sunt iubitori de argint mai mult decât iubitori de Dumnezeu, că se duc la şcoala de preoţi şi dau bani ca să cumpere darul lui Dumnezeu […]» (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 1 iunie 1991)

–  Pucioşii mai pretind că preoţii au ridicat mărturii mincinoase împotriva “lucrării de la Pucioasa” şi că niciunul n-a înţeles taina templului “Noului Ierusalim”, ignorând că acesta este un “aşezământ al sfinţeniei”:

« Iată, s-au ridicat preoţii din jur cu mărturii mincinoase şi nici unul din ei n-a înţeles taina acestui aşezământ pe care Eu l-am ridicat şi l-am pecetluit şi am pus peste el legile sfinţeniei şi ale pregătirii pentru slava care vine, căci au venit şi au călcat peste ieslea cuvântului Meu şi au sărit pe deasupra şi nu pe porţi, căci poarta cea de aici este legea sfinţeniei, care este aşezată de la Mine peste locul slavei Mele. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 19 februarie 1992)

–  Pucioşii mai pretind că preoţii de astăzi “sunt durere pentru cer” şi “fac apăsare” peste  “Biserica Noul Ierusalim, cea ascunsă încă”, prin necredinţa lor în autenticitatea ei:

« Preoţii de azi sunt durere pentru cer.  […] O, plânge biserica Mea cea ascunsă încă. Plânge sub apăsarea necredinţei cărturarilor şi a fariseilor şi a arhiereilor din vremea aceasta, căci aceştia, ca şi cei de atunci, nu cunosc vremea cercetării. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 26 aprilie 1992)

–  Pucioşii mai pretind că preoţii de astăzi sunt robi ai pântecelui şi ai petrecerilor lumeşti, motiv pentru care nu mai pot să înţeleagă tainele vremii de la Pucioasa:

« Uitaţi-vă la arhierei şi la preoţi, uitaţi-vă că aşa au fost găsiţi, îmbuibaţi de mâncăruri şi de băuturi şi de petreceri, şi aceştia n-au cum să priceapă această vreme. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 10 mai 1992)

–  Pucioşii mai pretind că mulţi dintre preoţii şi monahii din B.O.R. nu mai au credinţă în Dumnezeu, întregind lanţul “răstignitorilor Duhului Sfânt”, care acum “este greu răstignit, … şi plânge … şi Se zbate să iasă din cuie” (sic!):

« […] crezi tu când îţi spun că sunt o mulţime de preoţi şi de monahi şi sunt arhierei care nu cred că este Dumnezeu? Crezi tu că s-au ridicat din cei de atunci, din răstignitorii Mei s-a ridicat un şir de preoţi care sunt de atunci şi până azi? Crezi tu că sunt pline bisericile de slujitori care slujesc răstignirii Duhului Sfânt? O, Duhul Sfânt este greu răstignit, măi tată, şi plânge Duhul Sfânt şi Se zbate să iasă din cuie […]» (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 16 iulie 1992)

–  Pucioşii mai pretind că preoţii şi cărturarii Bisericii au decretat desfiinţarea treptei “proorociei” din Biserică, deşi aceasta era o orânduială lăsată de Însuşi Hristos. Drept consecinţă a acestei manevre iresponsabile, trupul Bisericii ar fi fost ciopârţit:

« Se uită Sfânta Treime la preoţii şi la cărturarii acestui veac, Se uită ce au făcut, căci au desfiinţat aceştia orânduiala Fiului lui Dumnezeu cea lăsată peste biserică, peste cea dintâi biserică de după întruparea Sa. Se aduna biserica şi era în mijlocul ei cuvântul lui Dumnezeu, căci am lăsat prooroci, şi am zis să fie aşa şi nu altfel biserica; aşa întreagă şi nu cu lipsuri ale trupului ei. Şi iată ce a ajuns biserica! » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 22 iulie 1992)

Această pretenţie nu are niciun suport logic, îndată ce proorocia nu este instituţie omenească, ci dumnezeiască, deci ea nu se poate desfiinţa de către om, în caz că există cu adevărat. Altfel spus, proorocia ori există (dacă Dumnezeu are nevoie de ea) ori nu există, şi atunci ceea ce pare a fi “proorocie” este de fapt un simulacru omenesc. Iar dacă proorocia nu mai există într-o anume perioadă, inexistenţa ei se poate doar constata, dar nicidecum decreta de către oameni, indiferent de poziţia lor în ierarhia Bisericii. Dacă ar exista într-adevăr vreun  prooroc trimis într-o anumită vreme de către Dumnezeu, acesta ar primi de la Dumnezeu nu numai mesajul, ci şi puterea de a se face cunoscut, înţeles şi ascultat de către cei la care a fost trimis. Altminteri, proorocia omenească n-ar avea nici un sens, demonstrând doar neputinţa celui care a iniţiat-o. Pucioşii impun un exerciţiu de logică cel puţin bizar, care s-ar putea descrie cam aşa: “Biserica trebuie să-şi decreteze posturile vacante de prooroci, pe care Dumnezeu să le ocupe apoi cu aleşii Lui; în caz contrar, se consideră că Dumnezeu este adus la neputinţă de către om, căci El nu mai are putinţa de a-Şi comunica voinţa şi poruncile Sale oamenilor. Dumnezeu a devenit aşadar dependent de diletantismul Bisericii, căci  Biserica şi-a mutilat singură trupul ei, lipsindu-se voluntar şi arbitrar de mădularul proorociei şi de aportul nepreţuit al proorocilor Domnului”.  Biblia arată că, dimpotrivă, niciodată Dumnezeu n-a cerut aprobarea cuiva pentru a-Şi trimite prooroci în lume, iar în situaţiile când înşişi proorocii ezitau să ia jugul proorociei, Dumnezeu avea puterea de a-i convinge să o facă. În baza raţionamentului expus mai sus, pucioşii declară că ei au avut mereu cel puţin un prooroc, care moştenea rangul vacantat al predecesorului său, care tocmai a decedat. Comicul situaţiei este atins atunci când s-a ajuns chiar la un excedent de “prooroci”, care veneau însoţiţi de îngeraşi pe la nunţile creştinilor pucioşi ca să mănânce şi ca să bea în rând cu mesenii, dar şi ca să le proorocească şi să-i înveţe felul în care trebuie adus darul miresei:

« Iată, mireasa de azi nu a văzut omul decât la picioare, căci nu şi-a ridicat capul din pământ. Am venit la această nuntă cu cinci prooroci, şi va rămâne mărturie, căci ca aceasta nu a mai fost şi nici nu va mai fi. Am adus un îngeraş cu un ciocănel şi a spart toate becurile de la policandru şi a pus lumânări de ceară curată. Fiţi atenţi, copiii Mei, că nu daţi darul miresei şi mirelui, şi e Măicuţa Domnului, care adună darurile voastre. Păstraţi nunta neîntinată, ca să vă bag la masa nunţii Mele. » (Citat din mesajul Virginiei Tudorache din  1 iulie 1956)

–  Pucioşii mai pretind că preoţii şi arhiereii Bisericii s-au vândut cezarului, adică stăpânirii omeneşti, făcându-se unelte ale celor păgâni. Parteneriatul cu păgânii le-a adus preoţilor din B.O.R. “pierderea preoţiei”:

« Se întorcea cuvântul Meu înapoi cu Mine în cer, că nu puteam să spun de biserică şi de preoţii ei, care au fost ai cezarului şi care au mânjit biserica dând-o cezarului şi dându-se pe sine cezarului cu tot cu turmă. N-am putut să-l fac pe om să fie cu Mine în taină şi să nu se schimbe după aluatul cezarului. N-am putut, că Mă vindea poporul Meu şi n-am putut. Şi de ce Mă vindea? Mă vindea pentru că omul nu L-a mai avut pe Domnul prin preoţie, pentru că nu se poate să fii preot al Domnului dacă nu eşti despărţit de păgâni, dacă nu stai cu Dumnezeu. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 4 decembrie 1992)

–  Pucioşii mai pretind că preoţii şi arhiereii Bisericii au făcut înţelegere scrisă cu Antihrist şi s-au vândut lui, pentru ca “să strămute legea”. Prin “strămutarea legii” liderii pucioşi înţeleg schimbarea calendarului, pe care ei nu o consideră o necesitate corectivă, care vine din considerente matematice şi astronomice, ci o consideră o manevră politică cu influenţe străine de ortodoxie. După schimbarea calendarului a urmat o prigoană a statului împotriva calendariştilor”, pe care pucioşii o consideră o prigoană îndreptată spre pe toţi aceia care au refuzat să-şi vândă botezul şi să intre în solda lui Antihrist, prin zapisul făcut cu acesta. Ca urmare, toţi preoţii şi arhiereii care au acceptat noul calendar, zis “îndreptat”, au fost “dezbrăcaţi de Duhul Sfânt, adică au pierdut harul hirotoniei. În consecinţă toate hirotoniile ulterioare au fost invalide, căci “s-a rupt slujirea şi  firul (sau lanţul) din uns în uns”:

« Iată, […] a fost pustiire peste biserică şi a fost lungă vremea aceasta de pustiire după ce preoţii şi arhiereii au făcut zapis cu antichrist şi s-au lăsat ca să fie dezbrăcaţi de Duhul Sfânt, […]după aceea s-a ridicat lucrarea de stârpire a celor ce n-au ascultat să lepede legile strămoşeşti, adică să asculte de lepădarea de credinţă, adică să-şi vândă botezul prin zapisul făcut cu antichrist, care a reuşit să strămute legea lui Dumnezeu de la locul ei. Şi s-a făcut prigoană peste cei ce n-au lepădat ungerea Duhului Sfânt, şi au fost închişi şi omorâţi de puterea întunericului, şi puţini a avut Domnul, în ascunzişul inimii lor, care au slujit şi au putut lăsa slujirea cea din uns în uns. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 4 decembrie 1992)

–  Pucioşii mai pretind că prin “strămutarea legii” (pe care a adus-o schimbarea calendarului) preoţii şi arhiereii Bisericii au pierdut legea străbună şi “ungerea din  uns în uns”. Deoarece firul hirotoniilor s-a rupt, ar însemna că toate tainele ulterioare inclusiv botezul făcut de preoţi şi hirotonia făcută de arhiereii din B.O.R., sunt lovite de nulitate. Aşadar, nu numai hirotoniile ulterioare deveneau invalide, dar şi următorii candidaţi la preoţie erau posesori ai unui botez invalid, deci n-ar mai fi avut dreptul nici măcar să candideze la preoţie:

 « Şi de aceea spun Eu că nu poţi să fii preot dacă eşti nebotezat şi neîncreştinat, căci preoţii cei care au fost apoi aşezaţi de cei care dăduseră de la ei legea străbună, aceia nu au mai avut lucrarea Duhului Sfânt peste ei, şi ungerea de preot n-a mai fost pusă la Domnul, şi de aceea nici botezul cel după orânduiala datinei n-a mai fost pus botez, şi iată că preoţii cei puşi după întreruperea cea de atunci, n-au mai avut ungere, şi botezul n-a mai fost cu putere, pentru că nu este scrisă la Domnul preoţia celor fără de ungere din uns în uns, şi vreme după vreme s-a stins de tot puterea botezului, pentru că prea puţini au mai avut parte de preoţi unşi de Duhul Sfânt. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 4 decembrie 1992)

–  Pucioşii mai pretind că preoţii trebuie să fie celibi şi să ducă obligatoriu  viaţă de monah, “după rânduiala lui Melchisedec”. După părerea lor, toţi preoţii căsătoriţi sunt consideraţi “întinaţi cu femei” şi “necuraţi”, deci nevrednici de preoţie. În consecinţă, expresia biblică “preotul trebuie să fie bărbat al unei singure femei” ar trebui interpretată doar ca o uniune duhovnicească între preot şi biserică, iar cei care au fost deja căsătoriţi trebuie să se despartă într-un fel sau altul de soţiile lor. Acest exemplu l-au dat chiar doi dintre “preoţii” pucioşi (cu cel de-al treilea nu era cazul, căci era necăsătorit) care au alcătuit “troiţa sfântă” de la Pucioasa, şi anume Nicolae Nedelcu şi Spiridon Şerban, care s-au despărţit definitiv de soţiile lor (primul s-a folosit de instituţia divorţului civil, al doilea şi-a lăsat soţia pur şi simplu). De aici s-a ajuns rapid la generalizare: tuturor creştinilor pucioşi li s-a cerut să ducă “viaţă de monah”. Unii au divorţat de femeile lor, alţii le-au abandonat fără nici un sprijin material, convinşi că aşa începe “naşterea de sus”. Chiar şi legăturile cu celelalte rude trupeşti care nu le împărtăşeau convingerile pucioşiste au fost brutal retezate:

« Nu mai este preot pe pământ, căci preotul trebuie să fie bărbat al unei singure femei în viaţa lui de om, dar cine să mai citească şi să înţeleagă acest cuvânt? De ce, oare, credeţi voi că am zis să fie preoţi dintre cei curaţi în poporul Meu? […] Iubiţii Mei păstori, v-am spus Eu vouă, demult, un dor pe care voiam să-l plinesc peste poporul Meu, şi aşa am spus: «Măi păstorilor, aş voi ca voi să duceţi viaţă de monah». Şi de ce am spus Eu aşa? Am spus ca să duceţi viaţă de felul acesta şi să prăsiţi din ea în poporul Meu. Şi dacă am spus atunci, Eu am spus acest cuvânt peste tot poporul Meu care voieşte să se lase născut de sus. Şi ce înseamnă să ducă viaţă de monah creştinul Meu? Înseamnă să iasă din trup şi din lume şi din pământul său şi să-Mi urmeze Mie. Iată tâlcul vorbirii de atunci. […] Iată, iubiţii Mei, câtă naştere de sus! Că nu se scrie la Dumnezeu monah cu rude trupeşti, şi se scrie monah cu rudenie cerească, şi n-am putut să fac această lucrare nici peste cei mari, nici peste cei mici ai poporului Meu. […] Iată de ce nu poate nimeni înţelege de ce nu trebuie să vină aici creştinii, pentru că aici Şi-a împlinit Domnul dorul Său cel mistuitor, ca să vadă în vremea aceasta pe pământ viaţă şi trăire de monah după rânduiala lui Melchisedec, care a fost fără neam şi fără spiţă. Cel ce are înţelepciune, să înţeleagă cum vine aceasta peste lucrarea şi peste viaţa unui creştin monah. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 4 decembrie 1992)

–  Pucioşii mai pretind că în mod special pentru “lucrarea” de la Pucioasa, având în vedere cât este ea de mare, a fost rânduit primul slujitor bisericesc care a fost “uns preot şi arhiereu” de sus din cer, tainic şi nevăzut de oameni, după rânduiala lui Melchisedec. Este vorba de Irineu Bistriţeanul, desemnat să fie cel care va aduce “înnoirea Bisericii”:

« Lucrarea aceasta este prea mare, iubiţii Mei, este prea cerească, şi de aceea n-o puteţi trăi până ce nu vă lăsaţi născuţi de sus, după rânduiala lui Melchisedec. Şi voiesc să tâlcuiesc în faptă această lucrătură, şi de aceea am luat un om şi l-am atins de sus şi l-am adus în casa aceasta a Mea şi l-am uns preot şi arhiereu şi lupt din greu să-Mi desăvârşesc prin el înnoirea bisericii şi tragerea ei în matcă. L-am uns pentru că nu avea cine să-l mai ungă de vreme ce atâta timp a fost rupt firul unşilor. Eu l-am uns, nu l-au uns cei ce se zic pe sine că sunt cei ce ung. Eu l-am uns, iar aceia vrând-nevrând, l-au primit ca pe un uns al Meu. El lucrează lucrarea ascultării. El este în ascultarea Mea şi stă sub ascultarea Mea; stă, pentru că Eu trag din greu să-i dau putere să stea. Şi iată ce vă spun: ferice de bisericile cele ridicate după căderea stâlpului bisericii, ferice acelor biserici în care a intrat şi a slujit acest fiu uns, că acelea au primit sfinţirea cea din cer. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 4 decembrie 1992)

–  Pucioşii mai pretind că episcopul Irineu Bistriţeanul este numit în cer fie “îngerul Bisericii”, fie “sabia Duhului” care îi va tăia pe împotrivitori, fie “apostolul neamurilor pământului”:

« Acest fiu uns, care este numit în cer îngerul bisericii, stă prin alegerea Mea, căci Eu şi nu aceia l-au ales pe el, dar vai celor ce ştirbesc puterea lui cea de la Mine! Vai celor ce vor să umble peste lumina lucrării acestui fiu! Acest fiu este ca o sabie, şi vai celor ce se încearcă în tăişul ei, pentru că Eu sunt cuvântul acestui fiu uns cu mare ungere în această vreme de strâmtoare şi de necredinţă. El este apostolul neamurilor pământului şi numai Eu ştiu cum să lucrez peste el. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 4 decembrie 1992)

–  Pucioşii mai pretind că nu mai au ce căuta în bisericile din B.O.R., numite de ei “bisericile din lume”. Ca atare, liderii pucioşi îi mustră chiar şi pe “păstorii” lor (nea’ Mişu şi nea’ Cristea) care încă mai tânjesc după slujbele şi euharistia din “biserica din lume” unde slujesc preoţii din B.O.R. care fac “lucrarea lui Anna şi a lui Caiafa”, biserică pe care adepţii pucioşi au fost siliţi să o părăsească pentru a se face ascultători noii învăţături de la Pucioasa,  care propovăduieşte legi noi, numite de lideri “legile sfinţeniei”:

« O, iubitul Meu păstor, ce cauţi tu, măi tată, în lume? O, cum să mai am Eu oi cu păstor? Şi ce să mai facă oile dacă păstorul caută prin lume? Mă uit la tine că vrei cu două turme, că eşti şi cu turma lui Hristos, dar stai şi în lucrarea lui Caiafa, şi Eu aşa am spus: «Ieşi din lume, poporul Meu!». Măcar acum ieşi, că acum poţi, iubitul Meu popor, iubitul Meu păstor. Ieşi, tată, că nu voiesc să te găsesc în lume şi în lucrarea ei. Ieşi din lume şi nu mai mânca şi tu cu Anna şi Caiafa, că aceia sunt răstignitorii Mei, de atunci şi până acum. Eu te-am deosebit prin această lucrare din cer. Ieşi, tată, măcar acum ieşi, şi fii cuminte cu Dumnezeu şi cu legile sfinţeniei. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 4 decembrie 1992)

–  Pucioşii mai pretind că preoţii sunt cei care îi îndeamnă pe creştini la căsătorie, în acest fel trimiţându-i pe aceştia în mod conştient “la păcat”. Cei care sunt deja căsătoriţi sunt îndemnaţi făţiş să se despartă de soţii sau de soţiile lor pentru a-şi “călugări viaţa”. În pofida mesajelor biblice care spun contrariul  (“Iar celor ce sunt căsătoriţi, le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat!” – 1Cor. 7,10), liderii pucioşi pretind că apostolii îi despărţeau pe toţi cei căsătoriţi, ca o condiţie obligatorie înainte de a intra în Biserica lui Hristos:

 « Călugăriţi-vă viaţa voi, cei căsătoriţi, căci vai şi iar vai preoţilor care trimit pe om la păcat prin căsătorie, şi apoi nu-l mai scot de sub păcat şi din moarte pentru înviere, pentru ziua a treia, ziua învierii, aşa cum au făcut apostolii şi sfinţii Mei peste toţi cei căsătoriţi care veneau spre ei să Mă afle pe Mine, Cel Sfânt.   » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 30 ianuarie 2000)

Acuzaţia de mai sus adusă preoţilor este absurdă deoarece creştinii, cei care vor să-şi întemeieze familii, oricum s-ar căsători, chiar şi fără preot, în caz că le-ar fi refuzată administrarea Tainei Căsătoriei de către Biserică. De altfel sunt deja destul de multe cupluri care se rezumă doar la căsătoria civilă, dintr-o superficialitate specifică timpurilor pe care le trăim. Diabolizarea instituţiei şi respectiv tainei căsătoriei (una dintre cele şapte taine ale Bisericii) este una dintre cele mai evidente acţiuni de demolare a fundamentelor bisericii creştine, pe care pucioşii au pus-o la loc de frunte în catehismul lor.

–  Ura pucioşilor împotriva preoţimii se extinde şi asupra soţiilor lor, cărora li se impută faptul că alţii le apelează cu numele de “preotese”. Fără îndoială că termenul de “preoteasă” este impropriu, deoarece el nu se referă la vreo treaptă sacramentală din Biserică, dar el este impus în limbajul obişnuit de către tradiţia populară, nu de către preoţi sau de către soţiile lor (aceeaşi tradiţie populară foloseşte termenul impropriu “popă” în loc de preot, dar cei care îl folosesc nu au nici cea mai mică intenţie de a-i conferi vreun sens peiorativ). Acestea sunt cotate în bloc drept “desfrânate acoperite cu blănuri şi cu pălării”, cărora li s-ar cuveni neapărat maramă neagră pe cap ca să-şi etaleze în public vinovăţia de a trăi “în desfânare” (adică, “sub acoperirea legii căsătoriei”) cu soţii lor. De aici se ajunge rapid la generalizare: toate femeile căsătorite ar trebui să poarte pe cap, ca semn distinctiv,  această “maramă neagră a ruşinii”, care le dă pe faţă “desfrânarea” în care trăiesc ele cu soţii lor:

« Am zis că voi pune foc la toate capetele cele fără semn de supunere pe ele, şi dacă am zis vin şi împlinesc, căci numele Meu este batjocorit de bărbaţi şi de femei şi de copii care se semeţesc în dreptul numelui Meu, căci femeile preoţilor sunt numite „preotese“, şi ele sunt desfrânate acoperite cu blănuri şi cu pălării şi cu vopsele şi cu văluri mincinoase, şi nici vorbă de maramă sfântă şi purtată cu sfială pentru sfinţenia Mea în om, căci femeile care au gustat şi gustă încă din păcat ar fi să-şi pună, după Scriptură, văl, iar aceasta înseamnă acoperământ negru, maramă neagră, ca să se deosebească de fecioare şi să nu se ascundă sub nevinovăţie dacă nu se îmbracă întru ea, iar alt acoperământ nici că se cuvine femeilor, căci moda lumii nu are nimic cu învăţătura Mea. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 30 ianuarie 2000)

Generalizarea purtării forţate de văl de către femei, indiferent de loc şi de timp, face din pucioşism o variantă a altor religii, care şi ele impun vălul femeilor pe cap sau pe faţă în mod forţat, indiferent de loc şi de vreme. Biblia arată însă limpede că portul vălului de către femei este obligatoriu, ca semn de supunere acceptată, numai la rugăciune şi la proorocie, nu şi în alte împrejurări:

“Orice bărbat care se roagă sau prooroceşte, având capul acoperit, necinsteşte capul său.  Iar orice femeie care se roagă sau prooroceşte, cu capul neacoperit, îşi necinsteşte capul; […] Căci bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chip şi slavă a lui Dumnezeu, iar femeia este slava bărbatului. […] De aceea şi femeia este datoare să aibă (semn de) supunere asupra capului ei, pentru îngeri.” (v. 1Cor.11,4-10)

Cu toate acestea, pucioşii insistă ca nu numai soţiile preoţilor, dar şi fiicele şi chiar şi fiii preoţilor trebuie să aibă capul acoperit în biserici (ceea ce iarăşi intră în contradicţie cu învăţătura Scripturii, care spune că “Orice bărbat care se roagă sau prooroceşte, având capul acoperit, necinsteşte capul său –  v. 1Cor.11,4), judecându-i aspru pe cei care umblă în biserici cu capul descoperit şi cu haine nepotrivite:

« Nevestele preoţilor şi fiii şi fiicele lor umblă cu capul descoperit înaintea Mea şi în biserici şi stau puţin îmbrăcaţi şi n-au haină slăvită nici în sărbători, tată. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 27 septembrie 2009)

–  Pucioşii mai pretind că mulţi dintre preoţii şi arhiereii B.O.R. “se vor ridica” pentru ca să slujească învăţăturii “Cuvântului” Pucios din  noua Biserică “Noul Ierusalim”:

« Curând, curând se vor ridica mulţimi de preoţi şi se vor scutura de minciuna vieţii şi vor dori să slujească cereşte şi se vor umili înaintea Mea şi vor îndemna mulţimile să se întoarcă la Mine. Şi Îmi vor da viaţa lor ca să le-o dau pe a Mea, şi vor călca cu ea peste minciuna vieţii, şi vor lua din cuvântul Meu de azi şi îl vor face viu peste oameni, căci cuvântul Meu este darul vieţii veşnice pentru omul care iubeşte viaţa cea din cer întru el. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 12 februarie 2000)

                                                                                                                

                                                                                                                 Nu se ştie ce au vrut să spună liderii pucioşi prin promisiunea “curând”, dar au trecut 12 ani de atunci şi niciun preot n-a părăsit B.O.R. ca să “se ridice” şi să slujească noii doctrine pucioşeşti. Singurii racolaţi la “preoţia” pucioşească necanonică au fost câţiva tineri naivi care au muşcat momeala prin care li se promitea că dacă vor părăsi viaţa civilă şi vor propovădui cu sârg  “Cuvântul” Pucios vor fi demni de titlul de “urmaşi ai lui Melchisedec” în cer şi pe pământ.

–  Pucioşii mai pretind că preoţii şi-au pierdut treptat harul printr-un fenomen de “uzură”, rezultat în urma unei permanente interacţiuni cu oamenii păcătoşi, care au ajuns “să-i nimicească” pe preoţi, încât s-a ajuns “să nu mai fie preoţi pe pământ” (decât numai cu numele):

« O, nu mai sunt preoţi pe pământ, nu mai sunt văzători pe pământ, căci oamenii îi nimicesc prin dorul lor de viaţă vremelnică. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 11 septembrie 2004)

–  Pucioşii mai pretind că preoţii şi apostolii “au slăbit de la om” şi apoi au dispărut cu totul tocmai din cauza “slăbirii în har şi în putere” rezultată prin administrarea neglijentă a Sfintei Euharistii, acelora cărora nu li se cuvenea. Aministrarea Împărtăşaniei către cei care nu au deja sfinţenia în ei este înţeleasă ca o lucrare prin care preotul “dă putere din el”, slăbindu-se în puterile lui pe care le-a primit prin hirotonie de la Hristos:

« O, nu mai sunt apostoli şi nu mai sunt preoţi pe pământ, căci cei care se încumetă fără chemare cerească să se bage sub lucrarea preoţiei, aceia de două mii de ani slăbesc în har şi în putere prin cei care au luat de la ei Trupul şi Sângele Tău, Dumnezeule tainic.[…] Cel ce-l hrăneşte cu adevărat pe om cu Trupul şi cu Sângele Tău, acela slăbeşte de la om dacă este cu adevărat preot, căci el dă din puterea Ta cea din el şi e mereu în strâmtorare, pentru că este om din care omul trage pentru el, nu pentru Tine în om, Fiule slăbit de la om. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 21 septembrie 2004)

–  Pucioşii mai pretind că preoţii din B.O.R. au pierdut bunul obicei de a face spovedanii publice, înlocuindu-le cu spovedania auriculară. Dimpotrivă, în biserica Noul Ierusalim s-a instituit un soi de spovedanie publică, prin care adepţii îşi fac “curăţirea de păcate” prin mărturisirea deschisă a greşelilor, în faţa liderilor pucioşi (care-i ascultă şi apoi îi judecă) şi în faţa celorlalţi adepţi (care-i ascultă şi învaţă din greşelile semenilor lor şi din sentinţele liderilor). Creştinii sunt îndemnaţi deschis să nu urmeze practica spovedaniei particulare care se întâlneşte la bisericile “din lume”, deoarece spovedania auriculară este însoţită obligatoriu de “vinderea” pe care preoţii o fac trădând secretul spovedaniei:

« Caută-te, fiule, bine şi nu mai opri şi nu mai dosi, şi bisericeşte şi nu altfel să te curăţeşti, căci în biserica Mea de nou Ierusalim nu se lucrează pe ascuns curăţirea aşa cum povăţuieşte lumea şi preoţii ei pe oameni, ci se lucrează în lumină viaţa şi învăţătura şi îndreptarea vieţii, aşa cum şi ucenicii Mei cei dintâi lucrau, şi tot aşa aşezau ei lucrul Meu prin cetăţile cu creştini în ele. Aveţi încredere în Dumnezeu şi aveţi încredere unul în altul pentru curăţire plăcută Mie, fiilor, căci altfel de lucrare duce la vânzare de Dumnezeu şi de fraţi, duce la trădare, la răzbunare, duce la duşmănie ceea ce nu este cunoscut de toată biserica, şi duce la cârtire şi la bârfă, tată, şi acestea sunt uneltele diavolului, fiule. O, nu aşa este în poporul Meu cel nou, care se curăţă mereu prin lucrarea celor ce stau înaintea lor şi înaintea Mea pentru ei ca să fie ei curaţi. Tu, fiule care voieşti să te cureţi de tine, să nu lucrezi pentru sufletul tău ca în biserica din lume, că îţi spun Eu că întuneric peste om scriu Eu această lucrare pe care o lucrează cei din biserica lumii, şi preoţii lumii te vând lui Caiafa şi lui Pilat, tată, că nu pot ei stăpâni peste oameni decât dezbinându-i pe ei mai întâi. O, vindecă-te de acest lucru rău şi lucrează ca în Scriptură, poporul Meu, că ea te învaţă ca Mine şi nu ca omul care te trage spre el ca să te înveţe ascundere şi apoi trădarea fratelui tău. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 21 noiembrie 2007)

–  Pucioşii mai pretind că preoţii din B.O.R. care îşi tund părul sau îl scurtează la vârfuri îşi pierd automat sfinţenia, aşa cum Samson şi-a pierdut puterea prin tăierea părului. Pentru a se justifica, ei răstălmăcesc o veche zicală populară, care reflecta pe vremuri o stare de lucruri care nu mai corespunde actualităţii curente. Prin tradiţie, aproape toţi preoţii din vechime nu îşi retezau părul şi barba, iar cei care o făceau erau nişte excepţii care ieşeau imediat în evidenţă şi intrau în mod inevitabil “în gura lumii”. Zicala  „s-a dus vestea ca de popă tuns” nu se referea însă în nici un fel la sfinţenia preotului, aşa cum insinuează pucioşii, ci la “îndrăzneala” preotului de a aborda o ţinută modernă în ceea ce priveşte părul şi barba:

« Este o vorbă pentru cei ce fac şi rele lângă cele bune făcute ale lor, şi pentru care se duce vestea între mulţi, şi se spune în vorba aceea: „s-a dus vestea ca de popă tuns”. Vă spun această zicală din popor ca să înţelegeţi că atunci când omul calcă legea sfinţeniei se duce de el vestea pentru călcarea lui peste lege, aşa cum se ducea vestea pe vremuri de preotul care cuteza să-şi cioplească chipul şi capul, chipul omului sfânt, care nu poate fi tuns, şi să mai fie şi sfânt apoi. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 28 august 2009)

–  Pucioşii mai formulează şi o acuză nefondată şi profund calomnioasă care spune că toţi  preoţii şi călugării din B.O.R. ar fi renunţat la practica postului creştinesc şi iubesc carnea şi toate mâncărurile de origine animală. Este motivul pentru care pucioşii pretind că, în compensaţie, ei au renunţat în biserica lor la orice fel de mâncare cu carne sau cu produse din carne (dar şi la peşte! ceea ce contravine flagrant chiar obiceiurilor mânăstireşti):

« Iată, fiilor, de ce v-am aşezat Eu pe voi în viaţă călugărească, tată, şi în mâncare la fel. Nu mai au oamenii zile de post, nu mai au nici preoţii, nici călugării, nu mai au. De la cel mai mare până la cel mai mic iubesc carnea pentru mâncare şi toate cele ieşite din carnea de animal, tată. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 6 martie 2011)

–  Pucioşii mai formulează şi o minciună sfruntată la adresa memoriei lui Arsenie Papacioc, pretinzând că acesta ar fi fost un vajnic simpatizant şi apărător al pucioşismului (în realitate, arhimandritul Arsenie Papacioc a avut cuvinte aspre la adresa pucioşilor, calificând “lucrarea” de la Pucioasa drept “înşelătorie cruntă”, contestând legitimitatea pretenţiei pucioşilor de a face “biserică nouă” şi dezavuând pretinsa “sfinţenie” a Verginicăi):

« Îi dau acum odihna şi mângâierea pentru slujrea lui cea plină de milă pentru om şi îi arăt acum slava lucrării Mele cu tine, poporul Meu, căci el pe pământ n-a lovit în tine şi în acest cuvânt şi în lucrarea Mea cu tine, ci a fost atent la ea şi a crezut că Eu sunt şi că nu e omul, şi n-a făcut şi el cum au făcut ceilalţi duhovnici de până acum ai neamului român şi care s-au grăbit şi au lovit cu cuvântul lor în taina Mea cu tine, poporul Meu, iar când au dat ei cu ochii de Mine la plecarea lor de pe pământ, s-au ruşinat adânc şi n-au avut la Mine trecerea pe care o are acum slujitorul căruia i-am deschis Eu acum porţile cerului, preotul român Arsenie, cel plin de suferinţă pe pământ pentru numele Meu, şi care în taină sfântă purta în inima lui adevărul Meu cel din lucrarea Mea cu tine, iar acum te-am aşezat să-i faci pomenirea şi intrarea şi i-am arătat acum taina Mea cu tine, pe care el a dorit-o, dar n-a putut să aibă parte cât a fost pe pământ să se apropie de ea. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 22 iulie 2011)

Dacă ar fi adevărat că Arsenie Papacioc “purta în inima lui adevărul cel din lucrarea de la Pucioasa”, deşi este cunoscut faptul că el s-a exprimat public că pucioşismul este o “înşelătorie cruntă”, înseamnă că indirect pucioşii îl fac pe Arsenie un mincinos şi un fariseu, ceea ce este greu de crezut la adresa acestui om cu statura lui duhovnicească unanim recunoscută ca ireproşabilă.

După ce ani de zile au torpilat cu acuzaţii exagerate sau chiar inventate preoţimea tradiţională din B.O.R., liderii pucioşi au considerat că aceasta e depăşită moral şi e cazul să promoveze ei o preoţie nouă, superioară din toate punctele de vedere aceleia care devenea în mod inevitabil “vechea preoţie”. Ei au numit-o “preoţie după rânduiala lui Melchisedec”, motivând că ea copiază preoţia lui Hristos. Numai că şi aici inconsecvenţa pucioşească s-a dovedit mai tare decât intenţiile.

Pe de o parte, liderii pucioşi anunţă că “noua preoţie” se instituie tainic abia acum, la sfârşitul veacurilor, pentru “poporul cel nou” de la Pucioasa, căci aşa ar fi fost proorocită în Scriptură. Ea devine aşadar cea mai mare inovaţie religioasă din istorie şi este denumită “ungerea cea de azi”, ungere care va restaura din temelii instituţia preoţească, şubrezită din temelii de păcate şi degradată constant în decursul vremii:

« Binecuvântată este lucrarea Mea arhierească prin voi în mijlocul poporului Meu cel nou! Voi sunteţi martorii Mei cei din cer, şi tainic am lucrat şi lucrez prin voi, prin lucrarea ungerii Mele celei de azi, ungere din cer, după rânduiala lui Melchisedec, aşa cum este scris în Scripturi despre lucrarea cea tainică a lui Dumnezeu peste cei credincioşi la sfârşit. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 12 februarie 2010)

Pe această temă, liderii pucioşi insistă că însăşi “lucrarea cuvântului cel de azi” de la Pucioasa a fost întocmită tot tainic (atât de tainic, încât n-a observat-o nimeni, în afara lor) sub semnul “rânduielii lui Melchisedec”, acesta fiind şi rostul ei restaurator pentru “biserica din lume”:

« O, aşa Mi-am întocmit şi Mi-am purtat şi lucrarea cuvântului Meu cel de azi şi a purtătorilor ei, şi am lucrat tainic, după rânduiala lui Melchisedec, după cum am lucrat cu el şi cu Avraam apoi şi cu toţi cei credincioşi, şi care au însemnat şi înseamnă ei istoria Mea pe pământ, purtătorii tainelor Mele între oameni. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 19 ianuarie 2010)

Piatra de temelie a “înnoirii bisericii” a fost pusă tot “după rânduiala lui Melchisedec”, şi anume “în zilele acestea”; şi nu pentru a strica, ci pentru “a împlini şi a desăvârşi”. Pucioşii inventează conceptul de “înnoire perpetuă” aplicabil de 2000 de ani încoace pentru “rânduiala lui Melchisedec”, căci după o înnoire urmează alta, şi apoi alta, care “înnoiesc tot mai mult” cele care inevitabil, se perimează:

 « Mă vestesc la porţi ca să intru cuvânt în carte cu sărbătoarea cea de azi a aducerii aminte a zilei când Eu, Domnul, am aşezat, cu martori din cer şi de pe pământ, piatra de temelie a Sfintei Sfintelor bisericii Mele, înnoită de Mine acum după rânduiala lui Melchisedec, ca să nu piară biserica Mea, ca să nu piară Dumnezeu din viaţa omului şi ca să am cum să merg înainte cu cele ce nu se strică şi să le înnoiesc tot mai mult, şi apoi să le aşez să stea înaintea Mea, după cum este orânduiala lor, căci Eu n-am venit nici acum două mii de ani, nici în zilele acestea n-am venit ca să stric ceva din cele orânduite de Dumnezeu, ci am venit să împlinesc şi să desăvârşesc, […]. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 22 iulie 2009)

Pe de altă parte, liderii pucioşi se pare că au uitat că, în urmă cu câţiva ani buni, tot ei erau aceia care pretindeau că această “preoţie a lui Melchisedec” nu este nouă în biserică (deci, în acest caz n-ar mai fi nevoie de nici o “înnoire” peste biserică acum, în zilele de pe urmă), căci această “preoţie nouă” dăinuie încă din Biserica primară, ea fiind instituită chiar de către Hristos peste apostoli şi peste cei chemaţi la preoţie:

« Eu cer omului credinţă în împlinirea Scripturilor Mele cele ce mai sunt de împlinit, şi apoi să le împlinească omul aşa cum le-a împlinit Zaharia şi Ioan Botezătorul, şi mama Mea Fecioara, şi fiii lui Iosif, în casa căruia Eu am crescut între ei, şi apoi ei au fost apostolii Mei, preoţii Mei, după rânduiala cea tainică a lui Dumnezeu, după rânduiala lui Melchisedec încă de pe vremea trupului Meu, căci mai înainte de răstignirea şi de învierea Mea Eu i-am aşezat pe ei slujitori ai împărăţiei Mele şi nu le-am spus mai-marilor templului. Eu Mi-am aşezat pe pământ neam împărătesc, preoţie sfântă, popor agonisit de Dumnezeu, precum şi azi lucrez şi fac popor […] » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 11 mai  2003)

Paralelismul dintre cele două preoţii apare ca indiscutabil, îndată ce pucioşii pretind că până şi ierarhul Spiridon al Trimitundei, care a trăit în secolul al IV-lea al erei creştine, avea şi el “preoţia după rânduiala lui Melchisedec” şi “arhieria ungerii de sus”, deci hirotonia sa nu ar fi fost una clasică, prin punerea mâinilor, ci aceea “ungere de sus” tainică pe care pucioşii o re-inventează în secolul XX! Înseamnă că nu mai putem vorbi nicidecum de o inovaţie superioară a preoţiei în Biserică, în secolul XX, îndată ce preoţia şi “ungerea” inovatoare existau în Biserică din cele mai vechi timpuri:

« Merge pe pământ pe unde mai găseşte rugăciune adevărată şi o ia şi o aduce la Mine şi străbate cerul cu ea, ca să-Mi plătească cu ea plata ei şi rodul ei cel de la Mine pentru omul care se roagă Mie prin el: ierarhul Spiridon, arhiereu după rânduiala lui Melchisedec, şi după slava Mea aşezat pe pământ peste turma Mea cea cuvântătoare. O, plăcutul Meu, arhiereu al ungerii de sus! » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 25 decembrie 1996)

După părerea pucioşilor, “ungerea de sus” o regăsim în Biserica Ortodoxă şi la arhiereii Vasile (†379), Grigorie (†390) şi Ioan (†407), aşadar cam până prin secolul al V-lea, “ungere” pe care duhurile acestor ierarhi o transmit tainic fondatoarei pucioşismului românesc ( Virginia Tudorache-Stoica, în anul 1955), precum şi primilor trei “preoţi unşi din cer” la Pucioasa (Ilie Bunea, Spiridon Şerban şi Nicolae Nedelcu, în anul 1990). Şi aceştia ar fi primit o “ungere mai presus de fire, din cer, nu de pe pământ”, ceea ce ar însemna că încă de pe vremea lor nu mai avea nici o putere şi îndreptăţire hirotonia omenească, primită prin punerea mâinilor episcopilor, deoarece aceasta era înlocuită cu lucrarea duhurilor:

« Sărbătoarea sfinţilor trei ierarhi, Vasile, Grigorie şi Ioan  […] azi aveţi cu voi aici pe cei trei ierarhi care au lucrat de la început cu trimitere din cer peste lucrarea Mea. Unde s-a mai auzit aşa lucrare, aşa ungere din cer pe pământ? Şi ceea ce au avut ei de făcut, au făcut şi la începutul acestei lucrări, au făcut şi la sfârşit, adică acum. Ei au venit din cer la început şi M-au adus pe Mine din cer în potir şi M-au dat lui Verginica, din potirul adus din cer, şi a rămas ungerea lor peste lucrarea Mea, ungere arhierească, fiilor, ungere mai presus de fire. De aceea s-a coborât ungerea lor peste cei trei fii unşi de cer în grădiniţa Mea de fii, în grădiniţa Mea cea de la sfârşit. Să nu uitaţi, măi fiilor serbaţi de cer în ziua aceasta, să nu uitaţi că ungerea voastră e din cer, adusă de ierarhi din cer, nu de ierarhi de pe pământ. Să nu uitaţi ce ungere aveţi voi, ce naştere din cer aveţi voi. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 12 februarie 1995)

Aşadar, “ungerea de sus” vine de la nişte duhuri care şi-au luat nume de sfinţi mari şi care pretind că aduc pe pământ “ungerea lui Melchisedec”. Primii beneficiari ai acestei “ungeri” nevăzute au fost Verginica şi “cei trei preoţi unşi”, Iliuţă, Spiridon şi Nicolae. Mai mult, Verginica a fost chiar “împărtăşită cu pâine şi vin din cer” de cele trei duhuri, după postul ei de patruzeci de zile:

« […] Vedeţi voi ce dar i-am dat Eu lui Verginica după postul ei de patruzeci de zile? I-am dat Trupul şi Sângele Meu, lucrat în cer de arhiereii cei veniţi de pe pământ. Vedeţi voi ce dar v-am dat Eu vouă? Vedeţi ce dar am coborât Eu peste această grădină? Am pus peste ea ungere de la arhierei din cer, măi fiilor. Cei trei arhierei au pus ungere peste voi şi au rupt din pomul vieţii şi l-au pus în mijlocul poporului. […] Staţi întru Verginica. Ea a fost locaş ceresc şi am pus în ea ungerea lui Melchisedec, şi am trecut prin ea cu această ungere, şi iată, ungerea aceasta peste ea a purtat rod, şi rodul sunteţi voi, arhiereii Mei cei unşi de cer şi nu de pământ unşi. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 12 februarie 1995)

Or, dacă această “formă superioară a preoţiei”, de la duhuri de arhierei din cer, a dăinuit 2000 de ani în paralel cu cea clasică, de ce ar mai fi fost nevoie ca preoţia clasică să fie ea restaurată, abia  la sfâşitul secolului XX? De ce preoţia clasică a mai fost tolerată două milenii, în loc să fie denunţată de la început?

După părerea liderilor pucioşi, “rânduiala lui Melchisedec” nu se rezumă la inovaţii mistice care să restaureze şi chiar să înnoiască Biserica. Tot pământul românesc primeşte o binecuvântare similară, deci ar fi de aşteptat ca această binecuvântare să-şi fi arătat din plin, de-a lungul veacurilor,  roadele ei cele văzute, peste meleagurile româneşti, nicidecum ca trupul ţării să fie sfârtecat, iar românii să ajungă să trăiască de zeci de ani în fruntarii străine:

« Ungerea ta de la Mine are două mii de ani. Ungerea ta cea tainică, cea după rânduiala lui Melchisedec, aşa precum este rânduiala Mea, ungerea ta te cheamă la Mine, ţară română. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 14 mai 1995)

Această pretinsă “alegere” specială a pământului românesc trebuia să se răsfrângă şi asupra factorului uman, mai ales după pretinsa “naştere din nou” survenită odată cu “a doua venire a lui Hristos-Cuvântul pe pământ, la Pucioasa”:

« O, Doamne, Tu Te-ai făcut cuvânt pe pământul împăcării, şi ai împăcat pe om cu Tine. Cuvântul Tău a făcut împăcarea, căci el este făcător, şi pe pământul acesta trebuie să faci om nou, născut din cuvântul Tău, căci Tu eşti Cuvântul. România este pământul în care se naşte omul cel nou, omul cel din cer, căci Tu Te naşti din Tine cuvânt în România, şi din cuvântul Tău se naşte om nou, om născut de sus, căci Tu eşti de sus. O, Doamne, când pământul acesta a primit pe el neamul care este şi azi pe el, Tatăl a binecuvântat neamul acesta şi a zis să fie fiul Lui, fiul Tău să fie, fiul cuvântului Tău, la începutul şi la sfârşitul lucrului Tău cu el. A trimis Tatăl pe Melchisedec şi l-a binecuvântat întru Tine, Doamne, Fiule al Tatălui. A binecuvântat Tatăl acest pământ, după rânduiala lui Melchisedec l-a binecuvântat, şi apoi eu am venit trimis al Tău, mărturisitor al Tău, şi Te-am dat pe Tine neamului român şi l-am făcut neam cu Tine prin pâine şi vin, prin Trupul şi Sângele Tău pe care Tu l-ai lăsat la ai Tăi, şi rămăşiţa lui Israel s-a făcut neam cu românul, şi toţi suntem un neam. Neam al Tău este cel ce crede în Tine, om plămădit la sfârşit, căci Tu eşti început şi sfârşit. » (Citat din mesajul Mihaelei Tărcuţă  din 13 decembrie 1996)

Or, realitatea crudă arată că degradarea economică, socială şi morală de pe pământul românesc a cunoscut o pantă ascendentă în ultimii 20-30 de ani; cât priveşte “omul cel nou”, la care visa şi Ceauşescu pe vremea când avea ochii deschişi, a rămas pe mai departe doar o frumoasă utopie. Utopie pe care pucioşii continuă să o promoveze cu obstinaţie, ei tot mai sperând să se apară “omul cel nou”, născut prin “Cuvântul de la Pucioasa”.

……………………

Estera

27 decembrie 2011

……………………