389. Neputinţele „Atotputernicului” de la Noul Ierusalim - Pucioasa
„Atotputernicul” de la Pucioasa mărturiseşte în mesajele Sale că nu poate face nimic fără om şi că tocmai de aceea este silit adeseori să strige la oameni după ajutor. Slăbiciunile Sale mărturisite public se împletesc în mod nefericit cu minciuni şi cu răstălmăciri, care-L descalifică definitiv din pretenţia că ar fi adevăratul Dumnezeu.
În ultimul mesaj vestit de la “Noul Ierusalim”, prilejuit de Duminica izgonirii lui Adam din rai , duhul teologic care se erijează în “Dumnezeul” fictiv de la Pucioasa răstălmăceşte din nou Scriptura, anunţând că “nu Fiul face trimiterea Duhului Sfânt pe pământ, ci Tatăl”, căci “Duhul Sfânt este trimis de la Fiul, de către Tatăl”:
«Pic cu pic am lucrat şi încă lucrez, că nu de altceva M-a trimis Tatăl pe pământ, şi apoi pe Duhul Sfânt, vestitorul cel de la Mine prin sfinţi şi prin duhul proorociei. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 26-02-2012)
Or, Sfânta Scriptură învaţă exact invers, că Duhul Sfânt este trimis de la Tatăl, de către Fiul:
“Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.[…] Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi.” (Ioan, 15:26, 16:7)
Inconsecvenţele din mesajul pucioşesc se ţin lanţ şi afectează chiar propria doctrină. Una dintre “teoremele” pucioşeşti proclamă că interdependenţa dintre virtuţile teologice se ordonează neapărat în această ordine: mai întâi lucrează în om dorul, adică nădejdea, şi numai apoi credinţa şi îndată după ea dragostea:
«De mila lui M-am făcut cuvânt pe pământ acum, la sfârşit de timp, şi de dorul lui cobor după el ca să-l fac să Mă audă şi să Mă creadă, şi numai apoi să-Mi aducă el Mie pe cele ale credinţei lui şi apoi ale dragostei lui, că fără dragoste nu-i de-ajunsă credinţa, aşa cum nici în rai nu a fost altfel cu omul. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 26-02-2012)
Or, într-unul dintre “mesajele” anterioare se propunea exact ordinea inversă: întâi dragostea şi apoi credinţa, după care vine şi nădejdea:
«Voi, cei adunaţi la izvorul Meu de cuvânt, veniţi, tată, veniţi mereu, veniţi şi învăţaţi iubirea cea pentru Mine, din care creşte credinţa în voi, şi apoi nădejdea în cele făgăduite de Mine pentru cei credincioşi, căci iubirea este cea care poate. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 3 mai 2009)
Ce ar mai fi de adăugat aici este că niciuna dintre aceste paradigme pucioşeşti nu coincide cu ordinea propusă de Sfânta Scriptură:
“Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (1 Cor. 13:13)
Tot în ultimul mesaj se anunţă că, pentru a putea cu omul şi prin om, “Dumnezeul” Pucioasei îi cere fiecărui adept sau simpatizant al doctrinei pucioşeşti să se facă mic în mâna Lui cea “atotputernică”, pentru a putea face prin omul cel mic toate pe care El le poate face ca un “Atotputernic”:
«Omul nu este ca Mine, blând şi smerit cu inima, şi de aceea nu are putere aşa cum am Eu, dar tu să fii mic în mâna Mea, ca să pot Eu prin tine pe cele ale Mele prin puterea Mea, căci Eu sunt Cel ce pot. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 26-02-2012)
Cu toate acestea, în mod paradoxal, alte mesaje pucioşeşti formulează o cerinţă complet opusă: bine este ca toţi adepţii pucioşi să se facă mari în mâna “Dumnezeului” lor cea “atotputernică”, pentru ca să-Şi uşureze El lucrul împărţindu-l cu ei, şi aşa să poate ceea ce are El de putut. Dimpotrivă, cei mici sunt văzuţi acum cu ochi răi, ca nişte poveri incomode care trebuie cărate în spate de către cei mari (aluzie la liderii pucioşi, apelaţi în mod conspirativ cu sintagma “copiii de la iesle”, chiar dacă aceştia sunt numiţi cel mai adesea tot cu sintagma “cei mici” din dorinţa de a stârni compasiunea supuşilor lor) şi care mai mult îi încurcă pe aceştia:
«Vă învăţ pe voi, copii de la iesle, ca să-i dau poporului Meu ce vă învăţ Eu pe voi, că bine este să fie mare pentru Mine tot copilul acestui popor. Dacă el e mic pentru Mine, Eu nu pot să fac prin el ceva de-al Meu, iar dacă e mare pentru Mine, îi dau din al Meu ca să poarte şi ca să Mă uşurez împărţind cu el. Cel ce este mic pentru Mine, acela trebuie purtat în spate, iar cel ce poartă în spate pe cel mic, acela poate mai puţin pentru Mine, chiar dacă el ar putea mai mult. O, copii ai poporului Meu, vă voiesc pe toţi să puteţi pentru Mine, că Eu am multe de putut peste pământ. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 12 -08-2001)
Pentru ca deruta şi confuzia să fie totală, peste alte câteva zile este lansat un alt “mesaj” prin care “Domnul” Pucioasei îl elogiază atât pe omul cel mare, cât şi pe cel mic. Mai întâi afirmă că n-are ce face cu cel mic, căci nu poate prin el să-şi poarte slava către ceilalţi oameni. Apoi vine cu îndemnul ca omul să fie mic, tocmai ca să se poată sălăşlui El cu slava Lui în om şi lângă om:
«Dar Eu slava Mea nu pot să Mi-o încerc cu omul, că omul e mic şi nu poate purta. […] O, nu pot tot aşa ca şi pe tine să-l învăţ pe omul care ia din slava vrăjmaşului Meu, diavolul. […] Dar omul cel pregătit de Mine, acela nu caută slavă, şi caută umilinţa dulce, şi caută să fie mic sub mâna Mea şi stă sub darul credinţei sfinte, care-l face pe om Dumnezeu prin har, şi aşa Mă sălăşluiesc Eu cu slava Mea în om şi lângă om până la venirea Mea cu slavă. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 19- 08-2001)
Tot din mesajul din Duminica izgonirii lui Adam din rai reiese că se amestecă în dialog şi duhului pucioşesc care se autotintitulează “duhul lui Adam”. Acesta se arată îngrijorat că oamenii din lume întârzie să se ralieze doctrinei “Noului Ierusalim”, asociere care le-ar fi de folos ca să-i ajute şi “Dumnezeul” Pucioasei pe ei, şi să primească ei ca răsplată de la El cheia împărăţiei cerurilor, cea pe care a pierdut-o Adam odată cu neascultarea lui din grădina raiului:
«O, ajută-i, Doamne, pe oameni, să se facă fii ai lui Dumnezeu după adevăr, ca să vină ei înaintea mea cu cheia, cu pacea pe care eu am pierdut-o în ziua când nu Te-am ascultat în rai din pricina dorului meu de mărire, Doamne! » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 26-02-2012)
Or, primirea cheii de către pucioşi în niciun caz nu ar fi posibilă, îndată ce Iisus a promis că-i va încredinţa această cheie Apostolului Petru, prin cuvintele: „[...] tu eşti Petru şi [...] îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor[...]” (Matei 16:18-19). De altfel, pucioşii sunt inconsecvenţi şi pe acest subiect, răstălmăcind Scripturile ca de obicei, îndată ce în urmă cu mai bine de zece ani afirmau într-un alt mesaj că această cheie cu care a fost încuiată împărăţia cerurilor este “cheia cunoştinţei”, cheie care ar fi fost furată de către om şi care se află acum… exact în tabăra considerată opusă, adică la omul potrivnic doctrinei pucioşeşti. Totodată, îndărătnicia omului care nu vrea să se lipească de învăţătura “Noului Ierusalim” îl exonerează pe diavol de orice vină, iar “Dumnezeul” Pucioasei Îşi mărturiseşte neputinţa Lui în faţa diavolului:
«O, unde este cheia cunoştinţei? Cine a luat-o şi unde este? Să dau vina pe diavolul? Aşa să fac? Şi Eu să fac aşa? De ce nu intră omul în împărăţia cerurilor? De ce nu intră împărăţia cerurilor în om? De ce aceste două locaşuri nu sunt una? De ce aceste două lumi nu sunt una precum a fost să fie? O, de ce, oare? Unde este cheia cunoştinţei pentru acestea ce întreb Eu? Dă-Mi cheia, omule! Cheia este la tine. Dacă tu nu vrei, aceasta este cheia cu care ai încuiat împărăţiei cerurilor care stă lângă tine ca să intre în tine şi ca să intri tu în ea. Nu vrei. Nu pot da vina pe diavolul atâta timp cât tu nu vrei. Diavolul este rău numai cu cei ce fac voia Mea, dar cu cei ce fac pe placul lui el nu este rău. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 26-08-2001)
Uneori, răstălmăcirea mesajului Sfintei Scripturi se referă chiar la atotputernicia lui Dumnezeu. Chiar şi aceasta este pusă sub semnul neputinţei de către “Hristosul” Pucioasei. Scriptura nu vorbeşte de nici o neputinţă a adevăratului Hristos, ba chiar dimpotrivă (v.Matei, 26:53). Spre exemplu, vorbind despre Înălţarea lui Hristos la cer, Scriptura spune că El Îşi anunţă ucenicii că este de folos ca să Se înalţe la Tatăl, pentru ca apoi Duhul să vină la ei, în locul Lui, ca să-i înveţe toate câte mai au de făcut:
“Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi.” (Ioan 16:7)
Pucioşii, în schimb, reproducând mesajul biblic, îl deformează într-o asemenea manieră încât scot în evidenţă doar exprimarea negativă şi neputincioasă, dezvăluind cât de îmbibaţi sunt ei de neputinţa şi şovăiala “Hristosului” lor (cu care ei Îl substituie şi aici pe adevăratul Hristos). Pretinsa Lui “înălţare” este determinată nu de o voinţă tare, pozitivă, ci de o neputinţă. El anunţă că nu poate veni la ucenici decât condiţionat, aşa cum le-a spus:
«Am spus: “Mă duc la Tatăl, că dacă nu Mă duc nu pot veni la voi. Mă duc ca să pot veni la voi. Mă duc, şi vă voi trimite un Mângâietor […] » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 26-12-1990)
Dimpotrivă, Biblia nu pune niciodată la îndoială puterea lui Hristos-Fiul lui Dumnezeu; ea nu afirmă nicăieri că “Hristos nu poate” (singura excepţie fiind locul în care se spune că Hristos nu poate să Se despartă de Tatăl care L-a trimis, căci Ei una sunt – v. Ioan 5,30), ci foloseşte exprimarea afirmativă care ilustrează tăria, înainte-cunoaşterea şi determinarea lui Hristos, care poate veni, şi aşa va face:
“ Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi. […] Aţi auzit că v-am spus: Mă duc şi voi veni la voi. (Ioan 14: 18,28)
Dependenţa aceasta totală a “Dumnezeului” Pucioasei de om, fie el mic sau mare, are rădăcini adânci în mesajele pucioşeşti. Cu mulţi ani în urmă, pucioşii lansaseră teoria că “Dumnezeul” lor fictiv este cu totul neputincios, deoarece nu poate face nimic fără ajutorul omului pe care El l-a tocmit ca să-L ajute. Primul Lui ajutor a fost Verginica, considerată un “vas comunicant” prin care El transmitea mesaje oamenilor, dar care era suprasolicitat de către “Dumnezeul” Pucioasei într-o asemenea măsură, încât ajunsese la limita distrugerii:
«Dar strig uşor, nu pot să strig tare, că vasul Mi-e distrus. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 4 mai 1958)
Neputinţa aceasta a “Hristosului” Pucioasei este generalizată şi îmbracă o diversitate de forme, dintre cele mai nebănuite. Ce nu poate face El din toate câte se pot face? Vom fi surprinşi să aflăm ce lungă e lista neputinţelor Lui, pe care El singur Şi le mărturiseşte. Una dintre ele, poate cea mai şocantă, este neputinţa Lui de a se prezenta pucioşilor în trup, deşi Hristos a înviat cu trupul şi S-a înălţat cu trupul la cer. “Hristosul” Pucioasei pretinde că “a fost odată cu trupul”, şi Îi ajunge, S-a săturat de câte a pătimit şi nu poate să mai vină cu trupul la om. Pucioşii nu înţeleg, se pare, ecuaţia simplă că că o altă eventuală despărţire de trup a adevăratului Hristos ar fi echivalentă cu o nouă moarte a Lui, ceea ce ar fi cu totul inacceptabil:
«Pace vouă, copii! Am venit din cer pe pământ cu Duhul, căci cu trupul nu pot. Am fost odată cu trupul. M-am născut din Fecioară, am vindecat, am lecuit, am tămăduit, am învăţat tot ce vrea Tatăl, am săturat cu pâine şi peşte cinci mii o dată, am înviat morţii, şi ca drept răsplată M-au răstignit şi M-au îngropat. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 2 iulie 1959)
Neputinţele “Dumnezeului” Pucioasei abundă apoi, atât pe linie de comunicare, cât şi în ceea ce priveşte împlinirile propriu-zise. Un exemplu de neputinţă de comunicare are ca subiect învăţătura pucioşească despre căsătorie şi despre zămislirea de prunci. Pucioşii cred astăzi că actul căsătoriei este o instituţionalizare a desfrânării, deci şi zămislirea de copii este o dorinţă alienată a soţilor. Pe vremuri însă, la începuturile sectei, “Hristosul” Pucioasei Se sfia să dea pe faţă această doctrină care subminează făţiş cele şapte Taine ale Bisericii, temându-Se că oamenii (mai ales cei păgâni) nu vor fi în stare să înţeleagă ce nonsens li se mai cere acum de la religie; de aceea prefera să admită că încă nu poate să comunice năstruşnica veste către cei interesaţi:
«Dacă s-ar preţui măcar de creştini învăţătura Mea, că la păgâni nu pot spune acest lucru. Frate şi soră, ferească Dumnezeu să se zămislească copii în pântecele tău din pofta pe care o ai. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 15 septembrie 1965)
Nici la capitolul împliniri “Dumnezeul” Pucioasei nu stă mai bine. Vrea să are ogoarele şi să semene noua Sa învăţătură, dar nu poate, căci spinii şi ciulinii îl incomodează. Pe deasupra, creştinii Îi pun beţe în roate, căci în loc să se delimiteze de cel îndărătnic (“să rupă spinul”) îl tratează în continuare ca prieten şi ca aproapele lor (“îl altoiesc”):
«... Fiilor, cu voi se vor ara câmpurile. Tată, nu pot să lucrez de spini şi de ciulini, căci creştinii, în loc să rupă spinii, îi altoiesc. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 6 octombrie 1965)
Pucioşii au pretins mereu că Însuşi “Dumnezeul” lor mărturisea public cât este de neputincios, căci nimic nu poate să facă fără ajutor de la om:
« […] Eu am lucrare mare de lucrat, lucrare care rămâne pe veci. Iată ce taină dulce: să Mă ia omul în el pentru el în toate ale lui, şi apoi în toate ale Mele; să fiu Eu în el, şi apoi să fie el în Mine, căci cu cel ce este întru Mine Eu lucrez lucrul Meu pe care-l am de împlinit de la Tatăl pe pământ; să-l ajut Eu pe om în toate ale lui cele pentru viaţă, şi apoi să Mă ajute şi el pe Mine în toate ale Mele, că multe Mi-a dat Tatăl să le împlinesc peste pământ, şi nu pot fără om. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 17-04-2001)
Neputinţele “Dumnezeului” de la Pucioasa sunt însă transferate cu dibăcie din cer pe pământ şi responsabilitatea neîmplinirilor este pusă în cârca adepţilor Lui. Toate slăbiciunile sau viciile adepţilor (lenea, somnul, alcoolismul, desfrânarea, jocul de cărţi, concursurile cu premii, lăcomia la mâncăruri alese) devin automat “neputinţe” pentru “Dumnezeul” lor, căci El nu mai poate face prin ei minunile care au rămas neîmplinite (deşi nu explică pentru ce nu le face singur, ceea ce ar fi mult mai simplu şi mai eficient):
«Fiule, Eu, Domnul, vreau să fac prin voi minunile care au rămas neîmplinite, dar nu pot cu voi prin lene şi somn, nu pot prin băuturi alcoolice şi prin poftele voastre de alte femei, nu pot prin cărţi sau concursuri, prin saloane cu băuturi, prin mâncărurile alese, cu care vă hrăniţi, că Eu, Domnul, voiesc să fac cu voi minuni prin post şi rugăciune. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 1 -09- 1970)
“Dumnezeul” de la Pucioasa nu reuşeşte să Se facă înţeles, ascultat şi respectat nici faţă de propriii Săi adepţi şi adesea Se plânge de ei că sunt nepăsători şi că nu-Şi va putea duce cu ei la bun sfârşit planul Său. Văzând că nu are putere de convingere cu vorba bună, Îşi pune problema că singura soluţie care-I mai rămâne ar fi să-i înduplece cu bătaia:
«Copilaşii Mei, treziţi-vă, nu mai dormiţi, cum ostaşul nu doarme în timpul serviciului. Şi de ce el când i-a venit
ordinul pleacă? De ce Eu nu pot duce cu voi la bun sfârşit planul Meu? Măi copii, ştiţi de ce nu pot face planul Meu? Fiindcă nu este bătaia. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 17 -10- 1971)
Dar “Dumnezeul” Noului Ierusalim nu reuşeşte să fie convingător nici la scară mai largă, nu numai în sânul micii secte de la Pucioasa. Problema neascultării şi neumilinţei se regăseşte la nivelul întregii omeniri, nu numai la adepţii Lui cei mai apropiaţi. “Cuvântul” de la Pucioasa se dovedeşte a fi un demers complet inutil, îndată ce aproape nimeni nu-l ia în serios, iar El se plânge că nu poate să-i umilească prin “Cuvântul” Lui. Pentru cei care dispreţuiesc prin dezinteres “Cuvântul” de la Pucioasa, singura soluţie care se pare că-I mai rămâne este să o folosească nuiaua:
«Mă doare că nu pot să-l umilesc pe om cu cuvântul. De nuia se mai umileşte omul, dar de cuvânt, ba. […] Şi iată, Mă doare că nu pot să-l umilesc pe om cu cuvântul, cu mila Mea pentru om. De nuia se mai umileşte omul, dar de cuvânt, ba, iar omul îşi pregăteşte singur nuia atunci când nu cunoaşte mila Mea cea plină de cuvânt. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 24-02-2002)
Neputinţa “Dumnezeului” Pucioasei de a Se face convingător şi ascultat şi respectat este pusă pe seama învârtoşării inimilor adepţilor care alcătuiesc “poporul” pucios, şi de aceea El nu poate pătrunde în inimile lor:
«O, Israele, Israele, o, tată, o, tată, tată, ce munţi înalţi s-au zidit în inima ta! Ce munte de piatră s-a zidit în inima ta, că nu pot să pătrund în ea! » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 7-10-1973)
După aproape douăzeci de ani de propovăduire a “Cuvântului” prin Verginica, rezultatul este dezastruos. “Dumnezeul” Pucioasei recunoaşte deschis că tot nu poate să-i dezlege şi să-i dezlipească de cele pământeşti pe adepţii Lui:
«Mulţi fraţi de ai voştri au ajuns la porţile cereşti, dar voi v-aţi lipit de pământ. Adevărat vă spun, nu pot să vă dezleg de pământ, de cele pământeşti. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 21-04-1974)
Această neputinţă este cu atât mai stranie, cu cât Biblia dezvăluie că Hristos a revărsat peste ucenicii Lui puterea de a lega şi a dezlega cele pământeşti, deci El Însuşi avea această putere de a dezlega din plin, îndată ce a lăsat-o şi peste alţii:
“Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer.” (Mat. 18:18)
Paradoxul se ascute atunci când Însuşi “Hristosul” Pucioasei recunoaşte că deşi El nu poate să lucreze peste om decât într-o gamă limitată, totuşi pretinde că le-a dat putere ucenicilor Lui să le dezlege pe toate cele pământeşti, şi de aceea ei pot ceea ce El nu poate:
«Când Eu v-am ales pe voi ca să-Mi fiţi ucenici, nu M-am uitat după om cu rang şi cu slavă pământească, ci M-am apropiat de cei săraci cu duhul, de cei umiliţi cu mintea şi curaţi cu inima, căci altfel Eu nu pot să lucrez peste om, şi v-am spus apoi că tot ce veţi lega pe pământ, legat va fi şi în cer, şi tot ce veţi dezlega pe pământ, dezlegat va fi şi în cer. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 12-07-2006)
Uneori, “Dumnezeul” de la Pucioasa Îşi contestă propriile neputinţe, imediat după ce a făcut recunoaşterea lor publică, ceea ce pare a fi un demers neserios:
«Nu pot să stau în casa unde este ceartă, nu pot să stau, dar stau şi mereu Mă lupt să fac pace, şi pace nu se face, că vrea să se vadă ceva după mărime respectat. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 16-04-1975)
Însăşi grăirea “Dumnezeului” de la Pucioasa este marcată serios de neputinţe. Soluţia aleasă, de a folosi coardele vocale ale Verginicăi, este din start vulnerabilă. Orice suferinţă a Verginicăi va pune sub semn de întrebare continuitatea comunicării de la Pucioasa, iar când Verginica nu mai poate, nu poate nici “Dumnezeul” care o manipulează:
«Nu pot grăi mai mult, că trâmbiţa e în suferinţă mare. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 7-09-1976)
Până şi actul comunicării, pe fond, este în mare suferinţă. “Dumnezeul” de la Pucioasa recunoaşte deschis că nu Se poate armoniza cu nivelul de înţelegere al “poporului” pucios, motiv pentru care a ales să-i vorbească “în taină” (adică, în doi peri, mai presus de înţelegerea celor care nu pricep):
«Copilaşii Mei, fiţi pricepuţi, că nu pot să vorbesc aşa, după priceperea ta, ci Eu vorbesc în taină. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 24-08-1977)
Deşi obiectivul declarat al propovăduirii de la “Noul Ierusalim” este “sfinţirea poporului pucios”, realizările sunt departe de aşteptări. Nici măcar aici “Dumnezeul” lor nu s-a dovedit mai peformant. În plus, nici nu-Şi va recunoaşte propriile Sale
«O, poporul Meu pe care mult te-am iubit, de mult Mă lupt să te mut din acest pământ, dar eşti atât de greu, de nu pot să te sfinţesc şi să te despart de cele pământeşti. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 23-02-1978)
O nouă neputinţă a “Dumnezeului” de la Pucioasa se referă la incapacitatea Lui de a da finalitate şi a face să rodească propovăduirea anterioară. Eşecul cu “poporul” pucios este atât de mare, încât toată “zidirea” de până acum a ajuns de-a dreptul o ruină şi nu se poate folosi nimic din experienţa lui pe care a dobândit-o în ultimii ani. Totul trebuie schimbat şi luat de la capăt, căci “Dumnezeul” Pucioasei nu poate folosi nimic din rezultatele propovăduirii Verginicăi din ultimii douăzeci şi ceva de ani:
«Poporul Meu, […] Eşti ca un zidar când ai lăsat casa neterminată, nezidită, că nu se mai aseamănă zidăria unuia cu a altuia, şi lucrul pe care l-am început cu unul, trebuie să-l stric, că nu pot să-l termin cu altul. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 22-03-1978)
Spre deosebire de Dumnezeul vestit de Sfânta Scriptură, care este imparţial şi “…face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (v. Matei 5:45) “Dumnezeul” Pucioasei promite ocrotire numai pentru cei care sunt de partea Lui, ceilalţi urmând să fie victimele sigure ale neputinţei Lui de a-i ocroti (dar să nu credem că ar vrea, cumva!), adică vor fi “împuşcaţi şi junghiaţi şi măcelăriţi pe cale”:
«Iubitul Meu, ai să fii împuşcat pe cale, ai să fii înjunghiat pe cale, ai să fii măcelărit pe cale, dar Domnul Se va da la o parte şi nu te va cunoaşte, că Domnul Îşi apără zidirea Sa, dar pe cel ce nu e cu Mine, nu pot. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 14-07-1978)
Neputinţa “Dumnezeului” de la Pucioasa de a-Şi sfinţi “poporul” este motivată prin faptul că “poporul” Lui e de soi rău (ceea ce ar fi trebuit însă să ştie, chiar din clipa când Şi l-a ales, dacă El ar fi fost cu adevărat Atotştiutorul):
«... Creştine, popor blagoslovit! Creştine, Mi-e ruşine cu tine. Ce vreau Eu să fac din tine, nu pot, ca dintr-un lemn de soi rău. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 20-02-1980)
Deşi culorile din spectrul vizibil nu pot fi altfel decât neutre din punct de vedere moral (indiferent de lungimea lor de undă), idiosincrazia “Dumnezeului” de la Pucioasa faţă de culoarea roşu este totală . Bietei culori roşu i se impută tot răul făcut de cei care au promovat-o ca simbol partinic ( comuniştii şi toţi simpatizanţii de stânga). Prin extensie, nici icoanele care conţin culoarea roşu nu mai sunt acceptabile şi nu mai pot fi iubite. Ele Îl aduc la neputinţă de iubire în primul rând pe “Dumnezeul” Pucioasei:
«Astăzi este vremea lui roşu, şi Eu am spus mereu să nu mai purtaţi roşu, şi voi purtaţi. În casele voastre e roşu. Prin ce să vă cunosc de cei roşii? Eşti roşu şi pe-afară şi pe dinăuntru. Chiar icoana pe care Eu sunt zugrăvit în roşu Eu nu pot s-o iubesc, decât numai chipul Meu. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 20-02-1980)
Neputinţa de a iubi este completată de neputinţa de a mângâia. “Dumnezeul” Pucioasei cântăreşte cu zgârcenie mângâierea şi o aduce cu intermitenţe la supuşii Lui:
«Ţineţi-vă statura cea bună, că nu pot veni mereu cu mângâierea. Nu când ne mai întâlnim să te găsesc iarăşi răsturnat. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 8 septembrie 1985)
“Dumnezeul” de la Pucioasa pretinde că a pregătit din vreme şi a cultivat în ascuns o relaţie specială cu episcopul Irineu Bistriţeanul. Evoluţia acestui episcop pe scara valorilor ecleziastice este revendicată de acest “Dumnezeu”, care Îşi atribuie meritul de a-l fi ajutat pe monahul Ioan-Irineu să ajungă – mai întâi ieromonah, apoi arhimandrit, apoi superior al Așezămintelor ortodoxe românești de la Ierusalim și Iordan și reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române pe lângă Patriarhia Ierusalimului, apoi episcop… apoi îi promitea că-l va face următorul Patriarh al României, în locul Patriarhului Teoctist (promisiune care care s-a dovedit însă a fi profund mincinoasă căci, după mai bine de 20 de ani de atunci, Irineu abia a ajuns pe poziţia a 13-a în ierarhia Sfântului Sinod). Pentru încredinţarea misiunii de la Ierusalim lui Irineu (arhimandrit, pe atunci) “Dumnezeul” Pucioasei spune că ar fi avut ceva şovăieli, ba chiar ar fi vrut să-l oprească, dar n-a reuşit să învingă voinţa Sinodului B.O.R. şi atunci S-a resemnat şi chiar l-a încurajat pe Irineu să se ducă, pentru că “nu merge la pieire”. Cu toate acestea, El pretinde că tot nu renunţase la ideea de a-l opri pe Irineu, dar S-a repliat treptat, văzând că nu poate. Nu poate răzbi în inimile celor din Sinod care i-au decis soarta lui Irineu, cei care au văzut în el pe cel mai potrivit reprezentant al Bisericii la Locurile Sfinte şi au hotărât să-l trimită la Ierusalim. Nu poate pentru că lunga listă a neputinţelor Lui include şi această neputinţă, neputinţa de a dirija acţiunile Sfântului Sinod după voia şi părutul Duhului Sfânt:
«Alesul Domnului, Irineu, are trimitere ca întâi-stătător al bisericii româneşti din Ierusalim. [...] Să stau de vorbă o clipă cu o inimioară de a Mea, cu Irineu. Aici este cuvântul Tatălui, voinţa Tatălui. Hai, că ai dorit, şi gata, s-a împlinit, dar dacă nu lucram să dau ajutorul, nu puteai răzbi. Dumnezeu e părintele tău, şi pe unde te-am dus, în cârca Mea te-am purtat şi te-am adus. Acum iar eşti trimis să pleci departe. Am voit ca să-ţi opresc plecarea, dar iată, tot trebuie. O, nu te mâhni, că şi acum te voi purta în cârca Mea. Mergi acolo, că nu mergi la pieire. Voi căuta să te întăresc, să te sfinţesc şi mai bine prin toate câte vei vedea. Vei vedea locurile sfinte ale patimilor Mele, Ierusalimul durerilor Mele. Te voi duce în cârca Mea pe orice cale pe unde a fost Dumnezeu îndurerat, şi tot Dumnezeu te va aduce înapoi. Mergi fără frică. Eu tot Mă lupt ca să-ţi opresc plecarea, dar de nu pot răzbi în inimile lor, Eu îţi voi face această cale, această plecare, să-ţi fie cu folos, cu bine întru toate. În tot pasul te voi ocroti de tot răul. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 11-10-1989)
“Dumnezeul” de la Pucioasa strigă după ajutor de la ciracii Săi de pe pământ (adepţii pucioşi) ca să-Şi alcătuiască o armată sau un popor cu care să cucerească tot pământul, recunoscând că nu Se poate descurca nici singur, nici cu legiunile de duhuri care-I sunt în subordine. El le promite în schimb că vor moşteni tot pământul cucerit (similitudinea cu promisiunea pe care I-o face diavolul lui Iisus, că-i va da “toate împărăţiile lumii şi slava lor”, de la Matei 4:8, este evidentă), spre deosebire de adevăratul Hristos care le-a promis oamenilor că vor moşteni cerurile şi împărăţia lor:
«Ajutaţi-Mă să am şi Eu o mână de popor. Nu pot să aduc din cer să moştenească pământul. Nu. Ei moştenesc cerul, iar voi dacă veţi moşteni pământul aveţi legătură cu cerul. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 18-06-1990)
“Dumnezeul” de la Pucioasa caută să-l atragă şi pe arhiereul Irineu în conspiraţia Lui de a cuceri lumea văzută, şi în primul rând Biserica, promiţându-i că prin el va “înnoi” viaţa bisericească. Pentru a fi mai patetic şi mai convingător El Îşi exhibă la maximum neputinţele şi încearcă să-l convingă pe Irineu că el este cel ales şi de neînlocuit, speculându-i autentica lui dragoste către adevăratul Dumnezeu:
«Cuvântul Domnului către alesul Său Irineu. Făgăduinţa înnoirii bisericii.
Sunt mereu în inimioara ta, copil dulce, copil iubit de Dumnezeu. Văd că nici o clipă nu Mă laşi fără tine, şi Eu cum aş putea să te las vreun pic? N-am altul ca şi tine cu care să fi putut face o viaţă nouă pe pământ, o viaţă adevărată atât cât de adevărat este Domnul. Nu pot lucra în toată desăvârşirea Mea în cel care se crede că are vreo putere sau vreun cuvânt. Nu pot, iubitul Meu, şi de aceea a trebuit să nu te las, pentru că tu numai pe Domnul Îl recunoşti întru tine şi Îi spui mereu: „Doamne, sunt neputincios“.» (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 30-11-1990)
Duhul de la Pucioasa îi mărturiseşte lui Irineu Bistriţeanul că are “un plan” de a restaura “legea neîmplinită din Biserică” şi îl cheamă să se ralieze necondiţionat acestui plan. Acest plan nu se poate duce la bun sfârşit fără o destabilizare masivă a Bisericii; dar aceasta ar demasca adevăratele intenţii de schismă ale Duhului, motiv pentru care El impune un secret desăvârşit al paşilor care vor urma. Explicaţia acestei manifestări subversive este legată tot de o neputinţă: aceea că Duhul nu poate lucra pe faţă, arătând tuturor adevărul învederat al intenţiilor Sale
«Cuvântul Domnului către alesul Său Irineu. Legea neîmplinită în biserică a orbit pe cei ce se dau a fi călăuze orbilor. Duhul Domnului Se face cunoscut prin adevăratele temple ale Duhului Sfânt.
Pace de la cer, pace şi tărie bună de la Dumnezeu!Pace ţie, copil iubit de cer! Pace şi binecuvântare şi împuternicire, ca să te ridici cu credinţă şi să lucrezi după sfatul voii Mele! Amin. Scoală-te şi ia aminte, dar auzi-Mă, ca să te scoli şi să lucrezi planului Meu, că mult nu va mai fi, şi vei mărturisi împlinirile cele care au fost mai dinainte vestite prin izvorul cuvintelor Mele din care te hrăneşti şi tu de când ţi-am descoperit lucrul Meu din zilele acestea, lucru întru care stai şi împlineşti cele cu care vin spre tine prin servii Mei. Fă-ţi carte în care să scrii toate cuvintele cu care vin spre tine, căci cartea aceasta va mărturisi în zilele ce vin. Şi iată, adaugă la această carte şi aceste cuvinte şi lucrează după planul Meu cel bine întocmit. Nu pot scoate acest izvor la suprafaţă, nu-l pot scoate acum, dar iată, lucrez ca să împart lucrul Meu spre a fi lucrat. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 23-02-1991)
Până la urmă, episcopul Irineu a înţeles manevrele subterane ale pucioşilor şi s-a dezis la timp de ei, ignorând şi această invitaţie de a lansa pe piaţă o nouă “Biblie”, o “Biblie a Pucioşilor”. Au lansat-o în schimb liderii pucioşi, ceva mai târziu (scoţând de sub tipar chiar două ediţii – în 1995 şi în 2006, una mai voluminoasă decât alta), pe care au numit-o “Cuvântul lui Dumnezeu”, sau “Cartea Mare” sau Cartea cu Şapte Peceţi” sau “Sfânta Evanghelie după Sfânta Virginia”. La toate slujbele lor mai importante o folosesc ca pe o “carte sfântă”, în completare la Evangheliile clasice, modificând astfel în mod substanţial şi eretic rânduiala liturgică stabilită prin Sfânta Tradiţie. Duhul pucioşesc a continuat însă să-i inoculeze pe cei vizaţi (şi în primul rând pe ierarhul Irineu) cu patetismele Sale
« Este, copilul Meu, cu putinţă, dar vreau să Mă ridic şi să semăn credinţă peste multe inimi mari, că nu pot, măi tată, nu pot lucra decât numai cu cei credincioşi cuvintelor şi proorociilor prin care Domnul Îşi anunţă lucrările Sale
După ce ierarhul Irineu s-a dezis în mod public de pucioşi, în ianuarie 1993, dezamăgirea şi stupoarea lor a fost totală. Toate “proorociile” legate de acela care urma să fie “următorul patriarh” după Teoctist au fost aruncate în aer. Visul lor de biruinţă, prin care urmau a controla întreaga Biserică şi chiar Ortodoxia s-a spart ca un balon de săpun. De aceea nu puţine au fost mesajele mustrătoare la adresa “slăbiciunii lui Irineu”. Totodată s-a zdruncinat şi visul liderilor pucioşi de a controla politic România, prin aducerea pe tron a regelui Mihai şi apoi manipularea pas cu pas a acestuia prin interpuşi care i-ar fi comunicat zilnic “voinţa Domnului”. Conspiraţia sectei “Noul Ierusalim” de a pune mâna pe puterea absolută prin instalarea simultană la cârma ţării şi la cârma Bisericii a doi oameni (regele Mihai şi “patriarhul” Irineu) pe care ei îi credeau uşor de aservit şi perfect manevrabili a eşuat lamentabil. Totuşi, imediat după “defectarea” lui Irineu, speranţele liderilor pucioşi că “după ce va trece furtuna” îl vor putea instala pe rege pe tronul ţării nu se risipiseră de tot:
«O, dacă nu aveai îndoială şi dacă M-ai fi ascultat ca să nu te temi, era mare biruinţa, şi ar fi cântat cete multe cântarea biruinţei României şi vremea Noului Ierusalim, că iată, îţi spun: plânge duhul regelui României şi nimeni nu e curat pentru el, şi voiesc să biruiesc mai din vreme pentru el şi pentru România, aşa cum am cuvântat. El a crezut în Mine şi în tine şi a aşteptat de atunci mereu, şi a venit şi la el furtuna, dar el n-a cunoscut-o, şi a depărtat-o. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 22 -02-1993)
Pentru a fi mai eficienţi, liderii pucioşi lansează cu anticipaţie un potop de ameninţări la adresa acelor “necredincioşi” care se vor împotrivi reinstaurării monarhiei în România, iar Irineu este invitat şi el să se scoale din “necredinţă” şi să contribuie la restauraţia conspirativă. Această invitaţie e făcută la şantaj; dacă Irineu “se va scula bine”, atunci dezastrele promise peste România se vor transforma în binecuvântări; dacă nu, nu:
«O, mare este stricăciunea care vine de la îndoială, căci iată, îndoiala aduce suferinţă peste cei ce aşteaptă pe Dumnezeu. Eu voi lovi pe România pentru cei necredincioşi din ea. Eu voi merge înainte cu cele cuvântate spre împlinire, dar greu e lucrul peste necredinţă, şi am să cobor o lege sfântă din care va ieşi ea însăşi, şi voi slobozi plăgi şi suferinţă şi sete şi foame împrejurul celor ce se luptă cu lucrul Meu. Voi lua rodul de pe pământ, şi am spus din vreme că-l voi lua, şi voi rosti apoi o zi de pocăinţă. Şi în ziua aceea voi face cu tine ce am făcut cu Ilie în vremea jertfei sale, iar pe cei ce slujesc lui Baal îi voi lua de pe pământ. Spune-i celui ce este acum alături de tine, spune-i despre lucrarea Mea, spune-i că Eu sunt şi că am de lucrat biruinţă pentru România, şi spune-i că tu n-ai împăcare fără de lucrarea Mea, căci vreau să te scoli bine şi să vadă România Mea că te scoli cu Mine, şi să aducem pe unsul României, ca să-Mi retrag mânia şi certarea şi să dau binecuvântare peste ţara iubirii Mele, peste grădina Măicuţei Mele. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 22 -02-1993)
Totodată se dezvăluie şi neputinţa “Duhului” pucioşesc: El nu poate renunţa la Irineu şi nu poate face nimic fără Irineu, căci Irineu trebuie să devină şi să rămână “stâlpul cel tare” (patriarhul) Bisericii. Dezideratul istoric ca Irineu să nu fie plăpând, ci “să se scoale şi să fie tare” rămâne imperios pentru România, ca sculat fiind, să lucreze la aducerea pe tron a unsului României, regele Mihai:
«Eu nu pot să rămân fără de tine. Este mare şi adevărat acest cuvânt: Eu nu pot să te las fără această lucrare. Eu nu voiesc să te trezesc cu spaimă. Eu nu voiesc să-i pedepsesc pe cei ce te-au smuls de lângă lucrarea Mea. Voiesc să fii stâlpul cel tare al bisericii Mele din România şi să fie biserica Mea aşa cum a fost întâi, curată şi sfântă şi tare ca aceea, vie şi adevărată ca aceea, căci vin, iubitul Meu, vin cu slavă văzută peste România Mea, şi de ani de zile am grăit peste tine, şi am împlinit ce am grăit. Am venit spre tine iar. Scoală-te, tată, scoală-te iar! E vremea României Mele şi voiesc să aduc pe unsul României. Nu fi plăpând. Fii tare şi scoală-te! » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 22 -02-1993)
Şi liderii cei mici de la Pucioasa sunt chemaţi să se scoale, şi să devină mari, şi să intre în biruinţă, răstignindu-şi durerile. “Dumnezeul” Pucioasei declară că nu poate să se folosească de ei la randamentul maxim dacă ei sunt doborâţi de dureri şi de ispite:
«O, copiii Mei cei mititei, Eu nu pot cu toată lucrarea puterii în voi dacă voi sunteţi doborâţi de dureri şi de încercări şi de ispite care bat înspre voi. Nu aşa vreme este pentru voi, şi pentru voi este vreme de biruinţă şi de mărire, şi ridicaţi-vă mari întru mărirea Domnului. Răstigniţi durerile voastre,[…] » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 19-04-1993)
Un strigăt de ajutor disperat se îndreaptă spre artiştii plastici Marian şi Victoria Zidaru. Miza este uriaşă: cei doi artişti aveau o cotă de piaţă uriaşă, iar creaţiile lor artistice se vindeau foarte bine, pe valută forte, deci ei erau o mină de aur care trebuia exploatată la maximum şi fără menajamente. Toate veniturile băneşti rezultate din munca lor ar fi putut fi deturnate în vistieria sectei prin simpla înjugare a celor doi la căruţa scârţâindă a pucioşismului. Pentru aceasta, cei doi au fost sistematic adulaţi şi periaţi şi înduioşaţi cu pretinsele greutăţi care apăsau în cârca liderilor pucioşi, apoi au fost chemaţi să-i acopere pe aceştia cu dragostea lor, materializată în dăruirea absolută (cu trupul, cu sufletul şi cu punga) cea care a lipsit tragicelor personaje Anania şi Safira ( Faptele Ap. cap.5). Prea multă discuţie pe această temă era inutilă şi păgubitoare, deci “Dumnezeul” Pucioasei s-a grăbit să declare că nu poate sta prea mult de vorbă cu cei doi artişti, îndată ce mesajul adresat lor era scurt şi limpede: “totul pentru sectă, totul pentru victorie, totul de la Marian şi Victoria Victoria
«Copiii Mei, Marian şi Victoria, ajutaţi-Mă, tată! Pentru pacea şi pentru numele Meu, care este purtat de această lucrare, ajutaţi-Mă la neputinţă, căci sunt în neputinţă peste ieslea cuvântului Meu. Sunt, că pacea acestui cuibuşor Îmi este mereu pusă la pământ. […] Facem tot ce se poate face, facem până la capătul facerii, […] Nu pot să stau mult în sfat cu voi, ca să nu lăsăm astăzi sfat îndurerat, după cum am avut de luptat împreună cu durerea. Suntem ai biruinţei, şi mângâierea s-o găsim în aceste cuvinte şi să biruim mângâindu-ne unii pe alţii în duhul dragostei pe care îl iubim. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 27 iunie 1993)
“Dumnezeul” Pucioasei S-a arătat în repetate rânduri bântuit de gânduri neputincioase de răzbunare faţă de cei care l-au ajutat în anul 1993 pe ierarhul Irineu să vadă limpede dedesubturile sectei pucioşilor, care se deghizase perfect în cea mai autentică ortodoxie. În special era vizat arhiereul Bartolomeu Anania, un ierarh integru şi intransigent, calităţi care îi creeau liderilor pucioşi impresia că ar fi făcut oarece presiuni asupra vicarului său (Irineu Bistriţeanul) ca nu cumva acesta să păstreze oarece legături subterane cu liderii pucioşi – ceea ce era o părere nu numai falsă dar şi fantezistă, având în vedere că ierarhul Irineu a făcut în repetate rânduri declaraţii nete de disociere faţă pucioşi şi de ideologia lor. De altfel însuşi “Dumnezeul” Pucioasei recunoaşte că nu poate să-l determine pe cel care-l denumeşte conspirativ “fiul cel uns cu ungerea acestei vremi” (Irineu Bistriţeanul) să “se încăldurească”, adică să renunţe la “războiul rece” şi se întoarcă la sentimente mai bune faţă de pucioşi:
«O, l-aş pedepsi pe cel ce a cutezat să rostească cuvânt de legătură peste acest fiu pe care nu-l poate nimeni blestema sau opri de la Mine. L-aş pedepsi pe cel ce s-a încumetat să-l oprească înspre Mine, dar acesta e pedepsit de ceea ce a făcut, şi iată, nu pot să încălduresc pe fiul cel uns cu ungerea acestei vremi. I-aş pedepsi pe toţi cei care suflă în făclia credinţei acestui fiu uns în vremea aceasta, dar toţi cei care se luptă să sufle în lumina aceasta sunt pedepsiţi de ceea ce fac ei, pentru că ei iubesc întunericul şi nu lumina, care a venit în lume prin această lucrare de înviere a duhurilor, a bisericii lui Hristos. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 20 - 03- 1994)
Dependenţa declarativă a “Dumnezeului” Pucioasei faţă de liderii pucioşi este atât de dură încât El pretinde că nu mai poate trece peste voinţa lor. Cu alte cuvinte, liderii pucioşi sunt îndrituiţi de “Dumnezeul” lor să facă şi să desfacă orice pe pământ, fiind (chipurile) singurii “mijlocitori între cer şi pământ”:
«Luaţi, tată, cheia rugăciunii şi deschideţi aceste cămări, ca să se lase din ele ploaie peste pământul de la voi, că are pământul nevoie de hrană, tată. Se roagă pământul la Mine, dar Eu nu pot trece peste voi, de vreme ce v-am pus mijlocitori între cer şi pământ. Iată, Eu am pregătit ploaia, dar aştept cerere, tată. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 5-06-1994)
O nouă contradicţie are ca subiect “harul” pe care îl are “poporul” pucios, numit şi “”Israelul de azi”. Pe de o parte se afirmă că el “are mare har”; pe de alta, harul pe care îl are este doar o ţintă încă neatinsă (deci… nu-l are!), iar “Dumnezeul” pucios Se luptă să-Şi ridice “poporul” la acest “mare har”, dar nu reuşeşte, căci nu poate, şi are nevoie de sprijin de la oameni aleşi ridicaţi din “popor”, ca să poată prin ei să aducă “poporul” la “marele har” al pocăinţei:
« Poporul acesta al Meu, poporul Meu Israel de azi, are mare har […]. Mă lupt să-l ridic la harul său, la harul pe care-l are de la Mine acest popor Israel, dar uite că nu pot, şi am nevoie de lucrători ridicaţi din acest popor, am nevoie de sprijin, tată, că oile Mele se împung una pe alta şi zbiară una la alta, şi nu aşa se face lucrarea pocăinţei şi a harului pocăinţei. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 13-06-1994)
Nici binecuvântare peste Taina nunţii nu poate da “Dumnezeul” Pucioasei, căci El aşa a înţeles mesajul Scripturii: cei care sunt ai lui Hristos urăsc “nunta şi naşterea de prunci”, ca “să fie liberi faţă de lege”:
«Măi copii, Eu nu pot să Mă amestec cu binecuvântare peste patul nunţii, pentru că scris este de cei ce sunt ai lui Hristos, că aceia şi-au răstignit trupul şi poftele şi sunt liberi faţă de lege. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 26 -06-1994)
Dar… oare aceasta a spus Pavel în epistola sa către Galateni? Oare s-a referit el aici la căsătorie? Căci iată ce a spus:
“Iar faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele.” (Gal. 5:19-24)
Aşadar, ce înseamnă pentru Pavel răatignirea trupului împreună cu patimile şi poftele? Care sunt aceste patimi şi aceste pofte? Sunt cele enumerate de-a fir a păr: “adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora”. Este cumva trecută şi căsătoria printre ele? Nu este. Ba, dimpotrivă, sunt trecute cele care ucid căsătoria, adică adulterul şi desfrânarea şi destrăbălarea. Or, ca să nu cazi în adulter, trebuie să cinsteşti căsătoria de care ai avut parte; iar ca să ai ce cinsti, trebuie să te angajezi la Taina căsătoriei. Şi iată cum Pavel cinsteşte căsătoria în această epistolă a sa, fie şi indirect, dar o cinsteşte. Interpretarea pucioşilor este tendenţioasă, strâmbă şi şchioapă, total opusă spiritul epistolei lui Pavel către Galateni.
Dimpotrivă, faptul că Pavel are o altă părere despre căsătorie decât pucioşii se vede şi din alte epistole ale sale. El spune că şi el are dreptul la căsătorie, aşa cum au şi ceilalţi fraţi apostoli, sau Chefa, chiar dacă nu se foloseşte de acest drept din motive de libertate personală de opinie şi de conduită; deci căsătoria este un drept, chiar dacă nu este o obligaţie, ceea ce înseamnă că această conduită a pucioşilor de condamnare a căsătoriei este aberantă:
“N-avem, oare, dreptul să purtăm cu noi o femeie soră, ca şi ceilalţi apostoli, ca şi fraţii Domnului, ca şi Chefa?” (1 Cor. 9:5)
În fine apostolul Pavel devine tranşant într-una din epistolele sale către Timotei demascându-i pe adversarii căsătoriei (deci şi pe pucioşi cu o anticipaţie de aproape 2000 de ani) şi arătând negru pe alb că şi căsătoria este lăsată de adevăratul Dumnezeu, oamenilor:
“Aceştia opresc de la căsătorie şi de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a făcut, spre gustare cu mulţumire, pentru cei credincioşi şi pentru cei ce au cunoscut adevărul[…]” (1 Tim.4:3)
În schimb, pucioşii insistă asupra faptului că, după părerea lor, soţia şi copiii sunt poveri prohibitive pentru cei care vor să-L urmeze pe Hristos. Ei interpretează unele versete biblice ca adevărate apologii ale divorţului faţă de soţii şi a abandonului faţă de copii, căci “Hristosul” lor are şi El neputinţele Lui, nu-i poate primi pe creştini împovăraţi de casnicii lui:
«Eu nu pot lua cu Mine omul cu tot cu casa lui, cu tot cu soţia şi cu copiii lui, că în împărăţia Mea nu este însurat şi măritat, ci e viaţă îngerească în trup. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 26 -06-1994)
Dar, oare a cerut adevăratul Hristos, sau adevăraţii apostoli, despărţirea creştinilor de soţiile şi de copiii lor, ca de nişte poveri greu de dus? Apostolii vorbesc despre botezul creştinilor şi a caselor lor, deci şi femeile şi copiii lor deveneau creştini. Pavel îi îndeamnă pe creştini să nu se despartă, afară de motiv de adulter, căci unul pe altul se vor întări pe calea sfinţeniei, iar copiii lor sunt sfinţi prin credincioşia părinţilor lor:
“Şi o femeie, dacă are bărbat necredincios, şi el binevoieşte să locuiască cu ea, să nu-şi lase bărbatul. Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios. Altminterea, copiii voştri ar fi necuraţi, dar acum ei sunt sfinţi.”(1 Cor. 7:13-14)
Puterile “Dumnezeului” Pucioasei sunt limitate, ceea ce singur recunoaşte. Tocmai de aceea El vrea să-Şi racoleze slujitori de nădejde, ca să-i numească “fiii Lui” şi să poată face prin ei ceea ce nu poate face singur:
« Hai să ne unim, că nu pot lucra fără puterea voastră. Puterea Mea nu poate fără puterea voastră. Şi ce este puterea voastră, măi fiilor? Voi ştiţi, oare, să-Mi răspundeţi? » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 27-09-1994)
O răstălmăcire majoră (recunoscută, de altfel) face “Dumnezeul” Pucioasei peste îndemnul biblic de a ne iubi unii pe alţii. Iubirea aproapelui are pentru pucioşi conotaţii selective, după cum înţeleg ei noţiunea de “aproapele”. Cam tot aşa făceau şi evreii din vechime. Îndemnul de a-l iubi pe aproapele “ca pe tine însuţi” este depăşit pentru pucioşi, ei introducând un criteriu superior de cuantificare. Azi “Dumnezeul” Pucioasei nu mai poate să fie altruist şi nu poate iubi necondiţionat (aşa cum a fost scris în Biblie despre adevăratul Hristos în urmă cu două mii de ani) şi îi învaţă şi pe supuşii Lui să facă la fel, adică să decadă din altruism în egoism şi în idolatrie:
«Iubeşte-l pe aproapele Meu ca pe Mine, Israele, căci peste tine nu pot să spun să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Nu pot, tată, să spun şi peste tine, aşa. Azi nu pot să mai spun aşa, de vreme ce nici măcar creştinii Mei nu mai ştiu cum trebuie să fie creştinul Meu şi cum să se iubească pe sine şi cum să nu se iubească pe sine. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 23-10-1994)
“Dumnezeul” Noului Ierusalim pretinde că vine la Pucioasa cu taine mari şi înfricoşătoare, dar nu poate să le descopere adepţilor Lui, pe motiv că nu s-au jertfit ca şi Hristos pe cruce. El ignoră că dacă adepţii şi simpatizanţii Lui ar fi procedat toţi aşa, jertfa lui Hristos ar fi devenit inutilă şi nedreaptă, căci în acest caz Hristos S-ar fi jertfit şi ar fi murit pe cruce degeaba. Teoria aceasta care promovează “taina mântuirii omului prin propria sa jertfă şi înviere” are conotaţii puternic eretice şi neoprotestante, proclamând că “omul se mântuieşte singur”:
«[…]şi tu, Israele, nu te-ai lăsat vindecat la ochi şi la inimă. Ochiul tău trebuia şi trebuie să vadă cele ce nu se văd. Eu sunt venit cu taine mari şi nu pot să ţi le descopăr, pentru că nu te-ai lăsat pe cruce, ca apoi să înviezi prin cruce şi ca să vezi apoi dincolo de cele ce se văd. N-am avut, Israele, în tine decât trupuri, fiule. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 13-12-1994)
“Dumnezeul” Pucioasei îi acuză pe preoţii Bisericii că sunt “răstignitorii lui Hristos”, dar nu are curajul să vorbească la fel de deschis şi cu enoriaşii preoţilor, pentru că nu este în stare să fie convingător şi nu poate să le dovedească dacă acuzaţiile pe care le-a adus acelora sunt sau nu întemeiate:
«Te duci, creştine, la biserică şi îţi dă preotul Trupul şi Sângele Meu, şi preotul este răstignitorul Meu şi tu nu crezi ce-ţi spun, şi nu pot să vorbesc cu tine durerea Mea. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 13-12-1994)
“Dumnezeul” Pucioasei pune la îndoială veridicitatea şi puterea Învierii lui Hristos, pretinzând că de fapt El este Hristos cel răstignit care stă veşnic pe cruce din cauza oamenilor care se pretind a fi învăţători. Aceştia Îl stăpânesc şi Îl forţează să stea ţintuit în cuie, şi din cauza lor nu se poate da jos de pe cruce şi nu poate ieşi la lucru ca să lucreze mântuirea tuturor oamenilor. Pe de altă parte, atâta timp cât El pretinde că nu coboară niciodată la Pucioasa în trup, ci numai în duh, pretinsa răstignire este fictivă, deoarece cuiele ţintuiesc pe cruce doar duhul, nu şi trupul:
«Iată, poporul Meu, te-am luat de pe mâna învăţătorilor care te învăţau şi care te hrăneau din mâna lor, că Eu am ajuns la mâna celor ce se pun învăţători şi aceia au pus stăpânire pe Mine şi pe cele ale Mele, şi Eu stau răstignit şi întemniţat sub mâna lor şi nu pot mişca din cuie, şi nu pot ieşi spre lucru prin gura şi prin calea lor, că ei fac altceva cu Mine. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 18-06-1995)
Venirea “Cuvântului” la “poporul” Noului Ierusalim este mereu improbabilă, ea depinzând direct de starea de spirit a primitorilor (liderii pucioşi), denumiţi conspirativ “porţile de la ieslea Cuvântului”. Când primitorii anunţă oarece indispoziţii personale, sau acuză probleme de sănătate, “Dumnezeul” Pucioasei nu mai poate “coborî” la ei în Cuvânt, iar “misiunea” zilei respective este compromisă. Alteori Cuvântul este scurtat intempestiv, din aceleaşi motive. Liderii pucioşi îşi scuză indisponibilitatea pretinzând că “au rane” în duh, iar “ranele” lor sunt replicate în duhul vorbitor al “Domnului” de la Pucioasa (remintim că acest “Domn” al Noului Ierusalim nu coboară niciodată în trup, ci întotdeauna în duh, deci “ranele nu le poate primi “în trup”) care acuză aceleaşi “dureri de rane” ca şi cele pe care le acuză liderii pucioşi. Desigur că şi “ranele” acestui “Hristos” sunt fictive, metaforice, ca şi “cuiele răstignirii Lui”, îndată ce ele nu sunt primite în trup, ci în duh:
«Poporule, poporule, nu pot, tată, să te hrănesc azi cu cuvânt. Nu pot, că am rane la porţi, şi nu pot să Mă aşez peste rane. O, de unde atâtea rane pe porţile Mele? Porţile cuvântului Meu sunt fiii din grădina Mea de pe pământ. Mă strecor un picuţ printre rane, ca să vin în calea ta şi să-ţi spun din mijlocul ranelor: pace ţie! […] Mă dor ranele şi nu pot să poposesc cu cuvânt lung înaintea ta, dar o clipă cât pot sta, stau pe rane […] » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 12-07-1995)
“Dumnezeul” Pucioasei pretinde că nu poate să lucreze cu oamenii Bisericii pe motiv că ei sunt prea învăţaţi şi ştiu prea multe de pe pământ. Ca exemplu îl dă pe Saul (Pavel), care era omul bisericii celei vechi şi care a fost înhămat de către Hristos la jugul apostoliei abia după ce a fost bătut peste obraz pentru îndârjirea lui de a fi prigonitor al Bisericii şi a fost umilit pentru cunoştinţele lui teologice:
«O, şi Pavel, apostolul Meu, avea cunoştinţă şi şcoală învăţată pe pământ, dar până ce Eu nu am orbit cunoştinţa lui, n-am putut
să-l folosesc ca unealtă a cuvântului Meu, n-am putut, aşa cum nici azi nu pot cu omul bisericii. Biserica are treburile ei, nu are timp de Cuvântul Care vine din cer de la Dumnezeu. Cuvântul vine, Cuvântul a venit, după cum a fost scris în Scripturi, dar biserica I-a frânt calea. Cuvântul lui Dumnezeu a venit şi Şi-a făcut popor, şi are popor, şi are biserică, şi are iesle şi Se naşte în ea Cuvântul lui Dumnezeu. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28-08-1995)
Întrebarea firească pe care şi-o poate pune oricine este de ce nu face la fel şi cu omul Bisericii de astăzi, dacă metoda lui Hristos, aplicată lui Saul din Tars, a fost atât de eficientă? Pentru că nu poate, probabil, sau pentru că nu este acelaşi Hristos, sau mai degrabă pentru ambele motive luate împreună. De ce Hristos a putut să-l cheme la ordine şi supunere cu cuvântul Său pe Pavel, direct şi cu putere înfricoşătoare, iar “Hristosul” Pucioasei, nu poate să-l cheme pe omul Bisericii la ordine, nici măcar prin intermediarii (liderii pucioşi) pe care Şi i-a ales drept “porţi ale Cuvântului”?
Pe de altă parte, argumentul adus că “oamenii Bisericii sunt prea învăţaţi, au prea multe cunoştinţe teologice” cade din start, căci nici Saul nu era neştiutor de carte, ba dimpotrivă.
De altfel, după părerea “Dumnezeului” Pucioasei până şi împlinirea proorociilor Scripturii stă sub semnul incertitudinii. Deşi proorociile ar trebui să se împlinească în mod necondiţionat, El le condiţionează de credinţa omului. În acest sens, orice deznodământ al proorociilor biblice este posibil, deoarece omul este imprevizibil iar “Dumnezeul” Pucioasei, care pretinde că le-a proclamat în decursul vremii, este neputincios. Îndată ce – după cum singur pretinde – pe pământ nu mai este credinţă deloc, înseamnă că nici proorociile din Scripturi nu se vor mai îndeplini vreodată:
«O, nu mai este credinţă pe pământ, şi Eu nu pot să-Mi împlinesc Scripturile fără credinţa omului. Fii credincios, poporul Meu, că te-am luat dintre oameni şi am suflat peste tine dar de credinţă sfântă şi te-am aşezat înaintea Mea ca să vin prin credinţa ta[…] » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 4-05-1997)
“Dumnezeul” Pucioasei recunoaşte că este într-o relaţie de incompatibilitate totală cu toţi oamenii Bisericii (este vorba de B.O.R), dar pretinde că vina le aparţine lor în mod exclusiv, deoarece ei Îl percep în mod nejustificat şi preconceput ca fiind demonul sau îngerul întunericului. Totuşi admite că nu vede soluţii şi nu poate face nimic să dezamorseze această relaţie inadecvată, şi nici să Se sfinţească în om nu mai poate, deoarece “Cuvântul” Său nu este suficient de convingător, iar oamenii Bisericii au un sentiment de respingere totală faţă de acesta :
«[…] voi, oameni ai bisericii[…] Ziceţi că Eu sunt demon, că Eu sunt îngerul întunericului. […] ce puteam să-i mai fac omului? Nu puteam, aşa cum nici cu voi nu pot, nici cu voi, cei care ziceţi că sunteţi slujitorii lui Dumnezeu. Nici cu voi nu pot, nici în voi nu pot să Mă sfinţesc. Voi fugiţi de cuvântul care vine cu Mine din Tatăl şi care dă viaţă oamenilor. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 18-05-1997)
Aici poate că ar fi momentul să Se întrebe (sau chiar să cerceteze cu atenţie) şi de ce fug oamenii Bisericii de “Cuvântul” de la Pucioasa. Ar afla că acest “Cuvânt” este plin de inconsecvenţe interne şi externe, că promovează “proorocii” mincinoase dintre care unele nu au nici măcar şanse teoretice ca să se împlinească vreodată, că se bazează pe mistificări ale Scripturii, că promovează erezii sau îndemnuri la schismă, că îi îndeamnă pe creştini să mintă şi să înşele (chipurile, “pentru Dumnezeu”), că aduce alterări grave în conduita creştinilor şi în raporturile lor directe cu Sfintele Taine, că nu păstrează echidistanţă faţă de simpatiile politice ale oamenilor ci promovează anumite persoane şi culori politice în detrimentul altora, că promovează un limbaj denigrator la adresa Bisericii strămoşeşti şi a ierarhilor ei.
Nici metoda aleasă de “Dumnezeul” Pucioasei pentru a Se face auzit nu este credibilă, deoarece ea nu are nici un precedent, de la Facerea lumii încoace. A vorbi timp de 25 de ani prin gura unei persoane aflate în stare de catalepsie şi cu repetate antecedente de derapaje psihice şi de internări în clinici psihiatrice nu creează deloc premisele unei credibilităţi în coordonate fireşti. Mai mult, “Dumnezeul” Pucioasei pretinde că nici măcar nu poate comunica vreodată într-un alt mod, fără guriţa unei persoane alese ca intermediar (deşi atunci când a fost nevoie să-l convertească pe Saul, adevăratul Hristos a făcut-o într-un mod direct, puternic şi convingător):
«Israele, Israele, graiul Meu! Israele, cuvântul Meu! Nu pot, fiule, să grăiesc fără guriţa ta. Eu Mi-am făcut trup din lut, ca să grăiesc în el şi din el şi cu el. Eu Mi-am făcut trup din cuvânt şi din duh şi din trup de fecioară ieşit, ca să grăiesc din el şi să Mă fac cuvânt grăit. Eu Mi-am făcut trup din tine. Tu eşti trupul Meu, căci sunt una cu tine prin trupul Meu, şi tu trebuie să grăieşti cu Mine dacă eşti unit cu Mine. Nu pot, fiule, să grăiesc fără guriţa ta. Învaţă-te să grăieşti cu Mine, învaţă-te să grăiesc Eu din tine, învaţă-te cu cerul, învaţă-te de pe acum, mai înainte de vederea cea deplină când vederea duhului va vedea deplin prin vederea trupului. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 12-02-1998)
“Dumnezeul” Pucioasei Se dovedeşte a fi un mare maestru în ticluirea unor mesaje patetice şi mincinoase care mimează suferinţa proprie în faţa intransigenţei şi încăpăţânării oamenilor, pe care îi acuză că nu-L iubesc şi nu-L înţeleg, iar dreptatea Lui nu mai încape în ei. Spre exemplu, pentru a-Şi justifica pretenţia că nu poate să le ceară oamenilor iubire adevărată, îi acuză pe oameni că oricum ei nu vor să-L iubească, deci nu le poate cere ceea ce nu au. Din acest motiv declară solemn că nu poate şi nici nu-i va mai cere omului iubire adevărată:
«Oamenii se tânguiesc mereu, zi şi noapte se tânguiesc în voile lor pe care şi le dezvinovăţesc în fel şi chip, ca să-Mi fie Mie milă de ei, dar dreptatea Mea nu încape în ei ca să Mă răcoresc şi Eu, nu numai ei. Nu pot să-i cer omului iubire adevărată, că omul nu-Mi dă. El are multe de făcut, el are multe necazuri şi este necăjit, şi Mie trebuie să-Mi fie milă de el, dar roade vrednice de pocăinţă nu se lipesc de el. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 7-07-1998)
Declaraţia se va dovedi însă că a fost profund mincinoasă exact după trei ani. Între timp, “Dumnezeul” Pucioasei a uitat că în iulie 1998 pretindea că nu e în stare să-i ceară omului iubire, deci acum poate formula liniştit şi în mod repetat cereri explicite prin care le cere oamenilor… iubirea lor adevărată:
«Ascultă voia Mea şi te înmiresmează şi te îmbată de Duh Sfânt şi dă-Mi dragostea ta. Eu să vin, iar tu să-Mi zici: „Vino!“ şi unul altuia să ne dăm dragostea[…] » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 13 iulie 2001)
«Strânge-te cu dor în duh de rugăciune ca să fim mereu un duh, şi dă-Mi iubirea, fiule. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 7 octombrie 2001)
Răsturnarea de situaţie nu este o efuziune de moment, ci se va mai repeta şi peste câţiva ani:
«Ia îndemn din gura Mea şi caută dragostea şi fă-te dragoste şi dă-Mi Mie dragostea ta, ca să ţi-o vindec […]» (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 22-04-2007)
Isprăvile inovative ale liderilor pucioşi se pot descrie în două fraze: adevăratul Hristos a fost înlocuit cu un duh locvace, iar Dătătorul de viaţă a fost înlocuit cu Dătătorul de suferinţă, căci “Dumnezeul” Pucioasei recunoaşte deschis că nu poate să le dea oamenilor nimic bun, ci numai suferinţă:
«Totul e deşertăciune şi goană după vânt, după cum spune Scriptura, dar voi sunteţi planul Meu în mâna Mea, schiţa Mea cea pentru naşterea din nou a lumii. Nimic nu pot să-i mai dau lumii decât suferinţă. Lumea e lacomă după vânt şi după deşertăciune, e lacomă şi nu se mai satură de păcatul lăcomiei. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 27-09-1998)
O altă minciună spusă pe nerăsuflate de către “Hristosul” Pucioasei este că El vine la “Noul Ierusalim” exact aşa cum s-a proorocit în Scripturi, şi nu aşa cum vor oamenii ( de unde rezultă că oamenii vor altceva decât vrea Scriptura):
«Eu sunt mereu peste voi cu venirea Mea, dar oamenii sunt iubitori de sine de şapte mii de ani şi nu mai cheamă venirea Mea, nu vor să fiu cu ei şi să stau cu ei; şi dacă vor, Eu nu pot să vin cum vor ei, şi vin precum scrie în Scripturi, vin cu ziua slavei Mele, şi ea este zi înfricoşătoare peste oameni, că oamenii au traiul lor, plăcut lor, iar cuvântul Meu cel cu voi este ziua Mea cea mare şi înfricoşată. Iată, se tem de ea toţi oamenii şi fug de cuvântul Meu cel ce este cu Mine peste voi, căci Eu dacă vin, grăiesc cuvântul zilei venirii Mele. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 27-10-1998)
Aprecierile de mai sus sunt mai mult decât exagerate, sunt chiar gogonate. Cine fuge de “Cuvântul” de la Pucioasa? Putem spune că mai degrabă nu-l bagă nimeni în seamă. Pe cine înfricoşează “Cuvântul” de la Pucioasa? Nimeni nu s-a plâns de înfricoşare timp de mai bine de 50 de ani. Dar să comparăm ce spun Scripturile despre a doua venire a lui Hristos, faţă de ce spune realitatea de la Pucioasa:
“Iar îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui. Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă.” (Mat. 24:29-30)
Aşadar, venirea adevăratului Hristos va fi un eveniment unic, magistral şi înfricoşător, care va fi văzut de toţi muritorii:
“Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea şi-L vor vedea şi cei ce L-au împuns şi se vor jeli, din pricina Lui, toate seminţiile pământului. Aşa. Amin.” (Apoc. 1:7)
Să vedem acum cum vine “Hristosul” Noului Ierusalim la Pucioasa. Venirea Lui nu este magistrală şi unică, deoarece de peste 50 de ani Se tot anunţă că vine, deci putem considera că au fost sute de “veniri” în aceşti ani. Nu poate fi văzut de toate neamurile pământului, căci El vine pe furiş, la adăpostul întunericului nopţii, aşa încât nici măcar adepţii pucioşi nu L-au văzut vreodată (în afară de liderii pucioşi, singurii care pretind că L-ar fi văzut). Nu vine în trup, ci vine “în duh şi cuvânt”, deci nu este Hristosul Cel înviat în trup, Cel ce S-a înălţat cu trupul Său la cer, ci este un duh vorbitor care pretinde că este “duhul lui Hristos”. La venirea Lui nu se jelesc toate seminţiile pământului, căci n-au motiv, îndată ce nimeni nu-L vede şi nu-L (re)cunoaşte. În fine, niciunul dintre semnele prevestitoare revenirii Domnului nu a fost consemnat până acum: şi soarele, şi luna, şi stelele sunt exact la fel ca în ultimele mii de ani.
Pretenţia pucioşilor că adevăratul Hristos ar fi venit totuşi la ei pe furiş, ca un fur noaptea, nu este deci decât un basm de adormit copiii. Fie este o ficţiune pseudo-religioasă a liderilor pucioşi (interesaţi să-şi manipuleze adepţii ca pe o masă de manevră, sub masca unui pseudo-monahism cu nuanţe naţionaliste şi medievale), fie este o lucrare tenebroasă a unor duhuri teologice, care scornesc vestiri terifiante la adăpostul întunericului nopţii (interesate în a induce un seism ideologic major în Biserica lui Hristos, sub forma unor învăţături eretice şi schismatice).
Pentru a-i pune într-o lumină proastă pe teologii şi ierarhii Bisericii, “Dumnezeul” Pucioasei pretinde că nu poate să vină cu învăţătura Lui peste cei învăţaţi, pe motiv că toţi aceştia sunt automat şi îngâmfaţi, şi prooroci mincinoşi, şi că se mai şi plagiază unii pe alţii:
«Cei dintâi ai bisericii Mele n-au fost savanţi, ci au fost săraci cu duhul şi am putut turna în ei de la Mine şi le-am dat veşmântul înţelepciunii. Dar tu eşti savant, şi nu pot să-ţi dau şi de la Mine, căci omul cu învăţătură de la om este om îngâmfat, este prooroc care fură cuvântul unul de la altul, precum este scris în Scripturi despre proorocul cel mincinos, care învaţă de la cel asemenea lui. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 13-12-1998)
Nu aşa a lucrat însă Adevăratul Hristos, care nu l-a ignorat nici pe cărturarul Nicodim şi nu l-a dat deoparte nici pe învăţatul Saul din Tars. Iar după întemeierea Bisericii S-a folosit din plin de cultura şi de înţelepciunea omenească a celor trei ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, prin care a lăsat peste Biserică rânduieli care s-au păstrat până astăzi.
Într-un mod cu totul spectaculos face “Dumnezeul” Pucioasei apologia divorţului, frământându-Se asupra găsirii celei mai eficiente metode prin care să-l despartă definitiv pe bărbat de femeia sa cu care este legat prin taina nunţii. El pretinde că din cauza nevestei omului nu se poate bucura de truda lui:
«O, cum să-l eliberez pe om de femeia sa, care nu-i aduce nici un fel de folos? Omul îşi varsă sudoarea pentru femeia sa şi pentru urmaşi, şi Eu nu pot să Mă bucur de truda omului. O, nu este de folos omului să se însoare, dar cine este cel ce pricepe aceasta? » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 4-07 1999)
Motivaţia acestei frământări e simplă şi făţişă: omul pare a fi prea robit de grijile materiale faţă de soţie şi de copii şi nu pare dispus să-i lase pe drumuri, ca să se poată înrobi cu truda lui la “Dumnezeul” Pucioasei. Cu un machiavelism nedisimulat, Acesta Se arată îngrijorat de “folosul omului” când de fapt tocmai vorbise de folosul Său, prin cuvintele care-i trădează neputinţa: “nu pot să Mă bucur Eu de truda omului”. Or, adevăratul Dumnezeu nu are nevoie de niciun folos material de la om, şi cu atât mai puţin de truda omului, căci El le are pe toate şi toate sunt ale Sale
În acest context, “Dumnezeul” Pucioasei răstălmăceşte inclusiv cuvântul Scripturii care spune “…lasă morţii să-şi îngroape pe morţii lor...” (v. Luca 9:60) generalizând în mod nepermis îndemnul biblic care sugerează aici doar neamestecul dintre cei credincioşi şi cei necredincioşi. El pretinde, oftând din greu de neputinţă, că nu poate să mai facă nimic pentru rudele “rămase în lume” ale celor chemaţi sub ascultarea liderilor pucioşi. În acest context, El răstălmăceşte şi textul de la 2Cor. 6: 14-18, pentru a putea face asocierea dintre “morţi” şi rudele care trebuie părăsite necondiţionat de către simpatizanţii pucioşilor care aspiră la adeziunea deplină la pucioşism. Liderii pucioşi se folosesc de asemenea citate pentru a-şi justifica propensiunea pentru ruptura totală şi definitivă dintre adepţii pucioşi şi rudele lor cele mai apropiate, inclusiv soţi, soţii, fii şi fiice, consideraţi “morţi” pentru simplul fapt că nu le împărtăşesc aceeaşi doctrină religioasă:
«Oftez din greu, că pe nicăieri nu pot curăţi de trupuri moarte pe cei ce se unesc în numele Meu ca să se dea Mie cu viaţa. Peste tot, mai mult trupuri moarte decât vii, dar vouă v-am spus prin Duhul: “Ieşiţi şi vă osebiţi şi nu vă atingeţi de cei morţi, ca să fiţi primiţii Mei, şi Eu să vă fiu Dumnezeu şi să pot umbla cu voi din loc în loc, păzindu-vă de cei morţi.” » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 12-07-1999)
Versetul de la Luca 9:60 are însă o destinaţie precisă, căci conţine şi precizarea: “…iar tu mergi de vesteşte împărăţia lui Dumnezeu”. Aşadar el nu are caracter de generalitate, ci este destinat exclusiv celor care erau chemaţi de Iisus ca să fie apostolii Lui. Dimpotrivă, cei legaţi prin legături de rudenie apropiată (şi în special cei legaţi prin Taina căsătoriei) sunt îndemnaţi să nu se despartă unii de alţii nici măcar pentru motive care invocă diferenţe religioase:
“Iar celor ce sunt căsătoriţi, le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat! […]; tot aşa bărbatul să nu-şi lase femeia. Celorlalţi le grăiesc eu, nu Domnul: Dacă un frate are o femeie necredincioasă, şi ea voieşte să vieţuiască cu el, să nu o lase. Şi o femeie, dacă are bărbat necredincios, şi el binevoieşte să locuiască cu ea, să nu-şi lase bărbatul. Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios. Altminterea, copiii voştri ar fi necuraţi, dar acum ei sunt sfinţi. […] Căci, ce ştii tu, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul? Sau ce ştii tu, bărbate, dacă îţi vei mântui femeia? Numai că, aşa cum a dat Domnul fiecăruia, aşa cum l-a chemat Dumnezeu pe fiecare, astfel să umble. Şi aşa rânduiesc în toate Bisericile. […] Fiecare, în chemarea în care a fost chemat, în aceasta să rămână.” (1 Cor. 7: 10,12-14,16,17,20)
O menţiune aparte se cuvine a face în legătură cu acurateţea cu care este folosit ca argument de către liderii pucioşi textul biblic de la 2Cor. 6: 14-18, din care ei extrag un pasaj pe care îl pun în gura “Dumnezeului” lor imaginar. O privire mai atentă ne arată că pasajul “reprodus” de către liderii pucioşi (“Ieşiţi şi vă osebiţi şi nu vă atingeţi de cei morţi, ca să fiţi primiţii Mei, şi Eu să vă fiu Dumnezeu şi să pot umbla cu voi din loc în loc, păzindu-vă de cei morţi”) este substanţial diferit faţă de cel original, preluat din textul biblic care arată astfel:
«Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli? Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: "Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu". De aceea: "Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi. Şi voi fi vouă tată, şi veţi fi Mie fii şi fiice", zice Domnul Atotţiitorul. » (2Cor. 6: 14-18)
Ce a fost schimbat, aşadar, şi cu ce scop? Diferenţele majore sunt următoarele:
1. Textul biblic de la 2Cor. 6: 14-18 nu vorbeşte nicăieri despre morţi ci despre vii care sunt necuraţi. Pucioşii plusează însă, mistificând textul biblic, pentru a sublinia că rudele care nu îmbrăţişează pucioşismul sunt ca şi moarte, deci nu se mai poate face nimic pentru ele, iar despărţirea de ele este inevitabilă. Aşadar, expresia biblică “de ce este necurat să nu vă atingeţi” devine în “reproducerea” pucioşească “nu vă atingeţi de cei morţi”. Fiind vorba de “morţi”, se poate face acum şi legătura cu versetul de la Luca 9:60, care apare ca un îndemn concret pentru despărţirea definitivă de cei “morţi”. Or, contextul de la 2Cor. 6: 14-18 arată că nici măcar nu este vorba de rude, ci de cei străini, care aduc cu ei jug străin şi necredincios şi necurat şi plin de fărădelege. Pucioşii propovăduiesc însă despărţirea creştinilor pucioşi de rudele lor care sunt tot creştini ( şi nu sunt nici străini, nici necredincioşi, nici necuraţi, nici plini de fărădelege), pe motivul inventat că pucioşii creştini sunt “mai creştini decât toţi ceilalţi”. Or, toate manifestările lor îi dovedesc pe pucioşi că sunt într-adevăr creştini, dar sunt creştini eretici, nicidecum “mai creştini decât alţii”.
2. Textul biblic le face făgăduinţă celor fideli în credinţă, care se vor deosebi de cei necredincioşi, că Dumnezeu le va fi Tată, iar ei vor fi trataţi ca fii şi fiice. Textul pucioşesc nu vorbeşte nimic despre această filiaţie prin har, ci de simplul fapt că vor avea un nou “Dumnezeu”: Cel care îi îndeamnă să se despartă de rudele lor “moarte de vii” le va fi noul lor “Dumnezeu”.
3. Textul biblic le promite celor fideli în credinţă că Domnul îi va primi la El, adică le va face locaş în Împărăţia Lui. Textul pucioşesc spune că “Dumnezeul” care propovăduieşte destrămarea familiilor o face doar pentru a putea apoi să peregrineze cu aceştia din loc în loc, umblând aparent fără nici o ţintă, ci numai cu grija de a-i păzi pe adepţii Lui de legătura cu “cei morţi”.
4. Textul pucioşesc subliniază şi promite că “Dumnezeul” Pucioasei îi va păzi pe adepţii pucioşi de cei morţi, ceea ce textul biblic nu menţionează de fel. Asta înseamnă că nu numai reconcilierea, dar şi comunicarea firească (sau măcar cea de curtoazie) între adepţii pucioşi şi rudele lor de care s-au despărţit vor fi de acum încolo inacceptabile şi imposibile.
Foarte des apar în textele pucioşeşti aprecieri profund discordante, care dau o notă de neseriozitate totală aserţiunilor respective. Spre exemplu, întâlnim în acelaşi text formulări lăudăroase, care preamăresc puterea “Dumnezeului” imaginar care “vine cuvânt din cer” la Pucioasa şi Se desăvârşeşte în “fiii din grădină” (liderii pucioşi de pe pământ), pentru ca imediat textul să continue cu lamentări penibile, care scot în evidenţă neputinţa aceluiaşi “Dumnezeu” imaginar , care de data aceasta nu poate face nimic ca să-i oblojească pe liderii pucioşi la “rănile” lor, şi tace cu amar, şi plânge, şi oftează, şi n-are odihnă, şi Se tânguieşte ca o muiere căreia i-a murit bărbatul, împreună cu alte duhuri pucioşeşti la fel de neputincioase, despre care pretinde că sunt “îngeri”. Toţi (şi “Dumnezeul” pucios, şi “îngerii” Lui, şi liderii pucioşi, cu adepţii lor cu tot) se constituie într-un cor de bocitoare care deplâng “vremea cea rea” şi “apăsarea duhului cel rău” peste neputinţa lor colectivă:
«În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Mă desăvârşesc cu puterea Mea peste voi, fiilor din grădina Mea, ca să vă aşez înaintea Mea şi să primiţi cuvântul Meu în carte. Tăcerea Mea Mă doare amar. Când Eu nu pot să Mă odihnesc peste voi cu cuvântul cărţii Mele din vremea aceasta, Mă umplu de durere, şi Eu, şi cei din cer. Îngerul Meu stă plângând lângă Mine, stă ca şi Mine când Eu nu pot să pătrund între voi. Zilele voastre sunt apăsătoare, căci vremea cea rea şi duhul cel rău apasă, fiilor [...]. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28-08-1999)
Deşi Se erijează în “Atotputernicul Dumnezeu” şi “Stăpânul lumii”, duhul vorbitor de la Pucioasa recunoaşte uneori că de fapt este “un Stăpân care nu poate stăpâni” ceea ce ar trebui stăpânit. El Se plânge că nu-i poate stăpâni pe preoţii care sunt stăpâniţi de soţiile lor care sunt stăpânite de patima luxului lumesc:
«Peste tot numai desfrânare, numai pofte, numai preoţi cu preotese sluţite lumeşte, numai lux lumesc, numai idoli peste tot, iar omul se închină la om, căci preoţii de azi stăpânesc peste oameni, dar Eu, Domnul, nu pot stăpâni peste ei, căci peste ei stăpânesc femeile, şi ele sunt numite „preotese“.» (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 2-04-2000)
Nici în Biserică nu-şi mai găseşte loc “Dumnezeul” de la Pucioasa. Spre deosebire de adevăratul Dumnezeu, care spunea “...pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui”(Mat. 16:18) şi”... iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului”(Mat. 28:20), promiţând că Se va duce în casa Tatălui Său ca să le gătească şi altora loc acolo (v. Ioan 14,2) “Dumnezeul” Pucioasei Se plânge că nu mai poate încăpea între zidurile Bisericii decât eventual furişându-Se, ca să nu-L vadă lumea care îi împiedică pe cei căzuţi să încapă în casa Tatălui ceresc:
«Puntea Mea între cer şi pământ este cuvântul, dar iată durere, că în casa Tatălui Meu nu încap decât pe ascuns, decât pe furiş. Am încăput cu crucea între tâlhari, dar în casa Tatălui Meu nu pot încăpea, iar Eu sunt Omul Cel de pe cruce, şi Mă dau jos de pe ea ca să îmbrăţişez pe cel durut, pe cel lovit, pe cel părăsit, pe cel ce nu încape în lume. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 18-06-2000)
Spre deosebire de Adevăratul Hristos, care le propovăduia mulţimilor în templu şi în pieţe publice şi care mergea fără teamă pe mare, căci Îl ascultau şi marea, şi vânturile, “Hristosul” Pucioasei nu poate veni pe mare căci El a pierdut ascultarea stihiilor; dar vine pe ascuns, pe cărări şi ele nesigure, şi neştiute de nimeni, propovăduind învăţătura Sa pe furiş celor dispuşi să-L asculte:
«[...] şi de aceea dau să vă cuprind şi de sus, şi de jos, şi din lături, ca să-Mi întăresc cărarea pe care vin la voi, că nu pot să vin la voi pe mare, că marea nu Mă mai ascultă şi nu-L mai ştie pe Dumnezeu. Vin pe cărare, şi nu mai ştiu cum să Mi-o întăresc ca să Mă ţină pe ea şi să nu vă las. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 25-06-2000)
Dezbrăcat de bunăvoie de majestatea dumnezeirii, “Dumnezeul” Pucioasei Îşi plânge sistematic de milă şi nu este în stare să-Şi găsească mângâierea şi vrea ca şi oamenii să plângă pentru El, într-un cor al plângăcioşilor. Pătruns de mania persecuţiei, El cade în inconsecvenţe ridicole pretinzând în mod contradictoriu, ba că “Nu pot să plâng în om..., ba că “...Mă fac rană vie în omul în care plâng”; ba că “nu am unde [...] să plâng” , ba că “...plâng în grădină...” ; ba că “...nu am unde [...] să plâng plânsul Meu...”, ba că “...Îmi plâng plânsul Meu...”:
«Nu pot să plâng în om, căci omul plânge el, iar Eu nu am unde să-Mi plec capul şi să plâng plânsul Meu. Am ieşit înaintea omului cu grădiniţa venirii Mele şi stau pe cărarea venirii Mele şi vin în grădină, şi plâng în grădină, şi de jur împrejur plâng. Îmi plâng plânsul Meu, şi Mă doare, şi Mă fac rană vie în omul în care plâng. [...] şi Eu nu pot să pătrund în om cu plânsul Meu, şi nu pot să Mă mângâi, şi nu pot să Mă răcoresc, şi nu pot să Mă mângâi. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 22-07-2000)
Liderii pucioşi au talentul de a se prezenta în faţa adepţilor lor ca indispensabili pentru “lucrarea” de la Pucioasa. Ei ticluesc sistematic mesaje pe care le atribuie “Atotputernicului” de la Pucioasa, pretinzând că El singur recunoaşte că are putere doar “dacă I se dă” de către liderii pucioşi. El este nevoit să ceară puteri de la liderii pucioşi, căci fără ei El nu poate nimic ( paradoxul este că şi liderii pucioşi se plâng sistematic că şi ei sunt sleiţi de puteri, ca să sporească suspansul şi patetismul afacerii). Venirea pe nori, cu putere multă şi cu slavă, proorocită pentru Hristosul biblic (v. Marcu 13:26), se transformă într-o venire tenebroasă la miez de noapte, tot mai grea, tot mai dureroasă, tot mai tristă, tot mai anevoioasă, pentru “Hristosul” Pucioasei:
«Daţi-Mi putere să vin la voi. Daţi-Mi putere să vin, că e vremea să vin, şi nu pot fără voi să-Mi fac venirea. Am nevoie de voi cum are omul nevoie de casă şi de masă şi de haină şi de apă şi de hrană şi de mâini şi de picioare şi de ochi şi de urechi şi de tot trupul şi sufletul şi duhul lui. Iată, venirea Mea Mi-e tot mai grea, Mi-e tot mai dureroasă, Mi-e tot mai tristă, Mi-e tot mai anevoioasă. Daţi-Mi voi putere să vin [...] » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 27-09-2000)
Dumnezeul adevărat este Cel ce a putut să-l facă pe om din lut şi să-i dea suflare de viaţă. “Dumnezeul” Pucioasei în schimb, deşi pretinde că este acelaşi “Atotputernic Făcător al cerului şi al pământului”, Se plânge acum că nu-l mai poate face pe om după pofta inimii Sale şi că Îl doare adânc neputinţa Lui, căci vrea, dar nu poate face ceea ce vrea:
«Mă doare facerea omului şi nu pot să-l fac, că el fuge de durerile facerii şi nu voieşte să se nască şi uită de ziua facerii lui şi nu vine cu ea la Mine ca să Mi-o dea, şi Eu să-l fac apoi. Durerea venirii Mele e fără margini, căci omul nu se lasă făcut pentru venirea Mea[...] Vreau să-l fac pe om. Vreau să-l pun de-a dreapta Mea pe cel făcut de Mine.. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 18-02-2001)
La scurt timp, “Dumnezeul” Pucioasei constată brusc că a plâns degeaba, căci El de fapt “poate tot ceea ce vrea”. Oare nu poate El să-l facă pe om? căci cuvântul Lui este făcător, deci “poate totul”. Aşadar poate să-l facă şi pe om, deşi în urmă cu doar două săptămâni se plângea cu durere mare şi cu lacrimi de crocodil că “nu poate” de fel ca să-l facă:
«Am venit pe pământ cu cuvântul Meu care-l face pe om. Eu pot totul. Cum de nu poate şi omul pe care-l fac ca să poată ca Mine? Oare, nu pot Eu să-l fac pe om de nu poate omul cel făcut? Cuvântul Meu este făcător. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 4-03-2001)
Liderii pucioşi pretind că proorociile biblice nu pot fi îndeplinite decât prin bunăvoinţa unor oameni care sunt dispuşi să le împlinească:
«O, dacă Eu nu am om care să se aşeze întru Mine, Eu nu pot să-Mi fac lucrarea cea proorocită prin prooroci. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 7-04-2001)
Această pretenţie este cel puţin exagerată, dacă nu chiar incorectă. Există proorocii care depind exclusiv de voia lui Dumnezeu şi absolut deloc de voinţa omului. Un exemplu ar fi proorocia despre a doua venire a Domnului, despre care s-a spus:
“Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.” (Mat. 24:36)
O asemenea proorocie nu are cum să aibă “nevoie de om” pentru a fi împlinită, îndată ce este doar la voia şi în puterea Tatălui ceresc.
“Dumnezeul” Pucioasei anunţă că şi actul mântuirii pe care o oferă El are o acoperire limitată. Lucrarea mântuirii obiective pe care o oferă El este condiţionată, în timp ce mântuirea obiectivă pe care a adus-o adevăratul Hristos este universală. “Hristosul” Pucioasei admite că El nu poate face nimic mântuitor, nimic tămăduitor, nimic viu, pentru cei care nu sunt merituoşi. Mântuirea obiectivă devine astfel condiţionată de mântuirea subiectivă, când de fapt ar trebui să fie exact invers:
«Slava cerească este a celor umiliţi şi smeriţi, şi niciodată nu se ţine ea cu cei ce au numele mare, mai mare decât viaţa şi fapta lor. Iată, cu aceia Eu nu pot lucra nimic mântuitor, nimic tămăduitor, nimic viu [...] » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 20-04-2001)
Nu numai “Dumnezeul” Pucioasei strigă după ajutor de la oameni, ci şi “sfinţii” şi “îngerii” Lui strigă. După părerea pucioşilor, tot cerul are acum nevoie de ajutor de la oameni. Acest ajutor nu poate veni însă de la cei care strigă ei înşişi după ajutor de la Dumnezeu, aceştia fiind cotaţi din acest motiv ca “nefolositori pentru cer”. Numai cei care nu pretind nimic de la “Dumnezeul” Pucioasei pot fi folosiţi de El ca să-L ajute. Numai “copiii de la Pucioasa” (liderii pucioşi) se încadrează în această condiţie, căci numai ei nu cer nimic de la “Dumnezeul lor”:
«[...] a venit vremea să aibă sfinţii din cer nevoie de ajutor de pe pământ aşa cum am Eu nevoie de ajutorul vostru cel pentru venirea Mea cu sfinţii. Are Domnul şi au sfinţii nevoie de ajutor de pe pământ, dar Eu nu pot să spun aşa ceva la cei ce se roagă la cer pentru ajutorul lor. Nu pot să cer ajutor la cei ce au nevoie de ajutor pentru ei. Dar vouă vă cer ajutor, vă cer şi Eu, vă cer şi sfinţii, vă cer şi îngerii, că Eu vin pe pământ cu ei şi Îmi trebuie cale pregătită, fiilor, cale spre oameni, măi copii, că vreau să înnoiesc facerea, de pe pământ şi până în cer. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 13-05-2001)
Dar... oare aşa să fie? Liderii pucioşi chiar nu cer nimic de la “Dumnezeul” lor? În orice caz, paradoxul este că “Dumnezeul” lor îi învaţă să ceară mai multe de la El, printre care şi putere:
«O, fiilor, ridicaţi mânuţele şi cereţi-Mi duh de sărbătoare [...] Cereţi-Mi să vă fiu mângâiere şi putere şi pace şi iubire în voi, [...] O, ridicaţi mânuţele şi cereţi-Mi vreme dulce, vreme caldă, soare binefăcător şi mângâietor [...] » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 11 -09- 2003)
În contrast cu testamentul Adevăratului Hristos, care a promis ucenicilor Săi (şi prin ei, celor care îi vor urma) că “este cu ei în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (v. Mat. 28:20), duhul care se recomandă “Hristosul” Pucioasei declară că El nu poate să stea cu omul pe pământ:
«Mă uit pe pământ şi văd numai Sodomă, şi văd numai Gomoră, şi cerul nu mai este pe pământ. Nu pot să stau cu omul pe pământ, că el şi-a făcut chip cioplit din el însuşi. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 9-06-2001)
Liderii pucioşi lansează în numele “Dumnezeului” lor îndemnul ca adepţii pucioşi să renunţe la orice iniţiativă personală, devenind marionete în mâna stăpânilor lor. Ei pretind că “Dumnezeul” lor nu poate să lucreze decât cu oameni fără personalitate, păpuşi de cârpă lipsite de iniţiativă, pioni obedienţi care execută orbeşte ordinele stăpânilor lor de la Pucioasa:
«Te învăţ să stai păpuşă în mâna Mea [...] Cel ce stă ascuns în sine este cel ce se liberează de voia Mea pentru voia sa, dar Eu nu pot aşa cu omul, ci mai degrabă pot fără el. Cu cel ce-şi are voia sa Eu nu pot nimic. [...] Acum, poporul Meu, tu să fii voia Mea, păpuşa Mea, care lucrează şi grăieşte la voia Mea, căci voia Mea este să plângi şi să te rogi acum cu Mine la Tatăl pentru tine, pentru durerea ta, poporul Meu, că Eu vreau să-ţi răspund cu mângâiere şi cu iubire şi cu viaţă, poporul Meu. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 12 -07- 2001)
După atâtea tânguieli şi derobări prin care “Dumnezeul” Pucioasei pretindea că nu poate face nimic fără om, că nu poate veni, că nu poate striga, că nu poate spune, că nu poate duce, că nu poate face, că nu poate pătrunde, că nu poate dezlega, că nu poate lucra, că nu poate sta, că nu poate grăi, că nu poate sfinţi şi că nu Se poate sfinţi, că nu poate termina, că nu poate apăra, că nu poate iubi, că nu poate mângâia, că nu poate răzbi, că nu poate aduce, că nu poate scoate, că nu poate rămâne, că nu poate încălduri, că nu poate trece, că nu poate lua, că nu poate descoperi, că nu poate vorbi, că nu Se poate mişca, că nu poate ieşi, că nu poate hrăni, că nu Se poate aşeza, că nu poate poposi, că nu poate împlini, că nu poate cere, că nu poate da, că nu poate curăţi, că nu Se poate odihni, că nu poate stăpâni, că nu poate încăpea, că nu poate plânge, iată că dintr-o dată vine şi Se contrazice total şi spectaculos, afirmând că “niciodată n-a fost să nu poată”, căci “Cuvântul” Său este cel care poate, iar El este Cuvântul care lansează tuturor adepţilor pucioşi lozinca mobilizatoare “hai să putem!” şi promite că totul se va putea cu multul, se va putea tot ceea ce grăieşte. El poate prin credinţa fiilor de la iesle (liderii pucioşi), poate pentru Sine şi pentru ei, căci credinţa lor faţă de El este statornică şi fermă, mai presus de orice îndoială:
«Daţi de ştire aceasta, şi Eu numaidecât voi fi cu tot ajutorul, fiilor de la iesle. Hai să putem, că e vremea. Eu niciodată n-a fost să nu pot ce am zis cu cuvântul. Aprindeţi-vă din cuvântul Meu, ca să-l împlinesc prin voi. Eu prin credinţa voastră pot pentru Mine şi pentru voi. Eu prin cuvântul Meu şi al vostru împlinesc. Hai să putem. Staţi aproape cu cuvântul Meu, că mult poate aceasta. Deschid mâna şi o pun la pregătirea sărbătorii. Zile de nuntă aştern pe pământ cu voi, şi vom putea, şi cu multul vom putea, fiilor. Vom putea, că Eu grăiesc aceasta. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 9 -08- 2001)
Din păcate, entuziasmul “Dumnezeului” de la Pucioasa pe tema pututului nu a avut viaţă lungă. După numai trei săptămâni El se întoarce cu 180 de grade , afirmând că “nu poate face ceea ce voieşte”, că nu poate lucra, că nu-l poate face pe om aşa cum ar dori El:
«O, ce mult aş vrea să pot vorbi mai mult vorbire cerească prin voi cu cei ce vin după apă la izvor, dar nu pot face cu voi ce voiesc Eu peste cei ce vin. Nu toţi ştiu să vină şi cu ce să vină când vin, şi Eu nu pot lucra oricum peste om cu voi. […] O, copii de la iesle, aş voi să lucrez mult cu voi peste omul care vine la izvor, dar nu pot, că omul îşi pune nădejdea în voi şi nu în el. Nu pot să-l fac pe om dacă el face aşa.[…] Iată, cine nu poate numai cu calea Mea din pricină că nu este liber, să nu vină să ceară. Eu nu sunt vinovat de cele ce omul îşi agoniseşte. Eu nu pot lucra decât pe potriva omului dacă omul voieşte ceva de la Mine. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 27-08-2001)
În plus, “Dumnezeul” Pucioasei reafirmă că puterea Lui este condiţionată de puterea liderilor pucioşi prin care ar urma El să poată, căci El nu are putere nici măcar să vină pe pământ fără intermedierea liderilor pucioşi. Ei sunt unicul vector prin care El poate toate. Se creează însă un cerc vicios: El nu poate dacă ei nu pot, dar El le întăreşte puterea ca să poată, şi dacă ei vor putea, va putea şi El prin ei, şi va putea şi să-i întărească pentru ca să poată. Dar ei nu pot pentru că poate omul peste ei şi de aceea ei nu au puteri, şi sunt slăbuţi, şi fără căldură în ei, şi de aceea nu poate El peste duhul lor, pentru că nu pot ei pentru duhul Lui. Dar El are numai gânduri bune, şi le-ar da numai bucurii şi numai puteri, dacă ar putea, dar nu poate dacă ei nu pot:
«Voi, cei care Mă aşezaţi în carte când vin la voi, Eu fără voi n-am putere să vin cuvânt în carte. Întăriţi-vă iubirea, că puterea v-o întăresc Eu. Dacă Eu nu pot în voi, Mi-e grea coborârea. [...] Lucrul vostru este să puteţi pentru cuvântul Meu. [...] că Eu trebuie să pot prin voi cu cuvântul peste tot pământul.[…] O, copii care-Mi primiţi cuvântul la iesle, [...] Dacă Eu nu pot în voi, Mi-e grea coborârea. Dacă poate omul peste voi, Mi se îngreuiază coborârea, că atunci voi rămâneţi fără putere. Iată, sunteţi slăbuţi, sunteţi răciţi. N-are trupul şi sufletul din voi căldură ca să pot Eu peste duhul vostru. [...] O, Eu v-aş da numai bucurii, numai puteri [...]» (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 8-11-2001)
Se anunţă însă că există riscul major ca adepţii din “poporul” pucios să gândească, să conspire şi să facă în aşa fel încât “Dumnezeul” Pucioasei să nu le poată vedea faptele lor cele ascunse, ceea ce ar însemna că “El nu poate să facă tot ceea ce voieşte” (or, alternativa normală pentru Atotputernicul Dumnezeu este exact cea opusă: că “El nu vrea să facă tot ceea ce poate” – din motive binecuvântate, desigur):
«O, poporul Meu, să te înveţi să nu uiţi că Eu te privesc mereu ce faci şi ce vorbeşti şi ce gândeşti şi unde mergi şi de unde vii. O, să nu faci să nu pot Eu vedea tot mersul tău înăuntrul tău şi în afara ta, că te-am învăţat lucrarea îngerească, şi ţi-o voi cere, poporul Meu. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 14-12-2001)
De aceea, “Dumnezeul” Pucioasei reafirmă că puterea Lui este condiţionată nu numai de puterea liderilor pucioşi, ci şi de puterea adepţilor lor, care alcătuiesc împreună “poporul” pucios – deşi sunt cam puţinei pentru ca secta să poată avea pretenţia de “popor”: doar câteva zeci de amăgiţi. Fiind însă atât de puţini şi lipsiţi de puteri, creşterea “poporului” pucios ( nu numai numerică, ci mai degrabă spirituală) este un deziderat vital pentru perpetuarea speciei pucioşeşti. Dacă “poporul” nu creşte, “Dumnezeul” Pucioasei nu poate ceea ce-Şi doreşte, şi este împiedicat, şi trage din greu, căci El nu poate face nimic bun pe pământ atunci când nu poate ( ceea ce unii ar putea interpreta că face numai rele, dând apă la moară denigratorilor Lui, care pretind că este un duh animat de intenţii rele). Desigur că El nu va ezita să arunce o parte însemnată de vină pentru neputinţele Lui şi pe “biserica din lume”, aşa încât vina să nu rămână toată în cârca sectei, adică a “poporului” pucios şi a liderilor lui:
«Creşterea ta, poporul Meu, e toată mângâierea Mea. Când Mă uit la tine şi te văd crescut, Eu pot mult atunci pe pământ, iar când nu pot, Mă împiedic şi pentru Mine şi pentru tine, căci dacă tu nu eşti crescut, Eu nu pot, poporul Meu, trag din greu cu cele ale Mele şi nu pot. Uită-te tu cum nu pot Eu să fac nimic bun pe pământ prin cei ce se cred a fi ai Mei, biserica cea din lume, care nu e a Mea, ci e a lumii, căci în ea nu merge omul pe calea Mea, şi tot pe calea lui stă, stă cu lumina zilelor lui întunecate de deşertăciunea cea din lume, şi omul îşi are viaţa lui, nu pe a Mea. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 19-12-2001)
Nici bucuria Sărbătorii Naşterii Domnului pe care o resimt creştinii în ziua de 25 decembrie şi o manifestă în fel şi chip, după puterea şi mintea lor, nu e pe placul “Dumnezeului” de la Pucioasa. Serbările tradiţionale ale omului Îl împiedică pe El să vină cu legile Lui cele noi şi cu serbările Lui cele noi şi atunci El nu poate să vină cu ele. Spre exemplu, la Pucioasa s-au inventat sărbători noi, cum ar fi «Sărbătoarea sfintei Virginia, trâmbiţa Domnului», «Sărbătoarea Naşterii sfintei Virginia», «Sărbătoarea a “x” ani de la punerea pietrei de temelie a Sfintei Sfintelor Noului Ierusalim», «Sărbătoarea a “y” ani de la târnosirea Sfintei Sfintelor Noului Ierusalim» «Sărbătoarea Creştinătăţii Româneşti – ziua “z” » ( mai precis, este vorba de ziua întîi, ziua a doua şi ziua a treia, căci această sărbătoare ţine trei zile), sărbători pe care “creştinii din lume” le ignoră cu seninătate, rămânând pe mai departe doar cu serbările lor:
«Mă uit cum sărbătoreşte omul naşterea Mea cea de acum două mii de ani. Pentru el găseşte omul loc de petrecere şi bucurie pentru el şi desfătare cu multul, dar naşterea Mea nu-şi găseşte loc cu omul. A făcut omul serbări păgâneşti din zilele care amintesc de Mine pe pământ. Îşi face omul viţel de aur şi joacă în jurul lui, şi Eu nu pot să vin cu legile Mele peste om, cu serbările Mele lângă el.» (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 25-12-2001)
“Dumnezeul” de la Noul Ierusalim-Pucioasa vrea să poată multe, dar nimic nu poate singur, căci e neputincios fără sprijinul liderilor pucioşi, singurii prin care El poate toate:
«Sunt Domnul, fiilor, şi nu pot fără voi, şi vreau să pot mult de tot prin voi. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 3-03-2002)
O nouă neconcordanţă majoră în textele pucioşeşti apare atunci când se ia în discuţie “naşterea din nou a lumii”. Duhul vorbăreţ de la Pucioasa admite, pe de o parte, că în Scripturi este proorocit faptul că Hristos este Cel care va întocmi naşterea din nou a lumii. Dar, pe de altă parte, vine cu reproşuri la adresa slujitorilor Bisericii că “n-au întocmit ei naşterea din nou a lumii”, pentru că n-au fost în stare. Şi tocmai pentru că n-au întocmit-o ei, a fost nevoit să vină El, “Dumnezeul” Pucioasei, ca să vină să o întocmească – altminteri n-ar fi venit. Iar slujitorii Bisericii s-au arătat invidioşi pentru că, după ce că n-au putut ei să facă întocmirea naşterii din nou a lumii, ar fi vrut ca nici El să nu poată. Dar iată că El pretinde că poate, pentru că trebuie să poată:
« Uitaţi-vă la slujitorii bisericii din lume [...] Ce să le fac Eu la cei îndărătnici care nu amuţesc la glasul Făcătorului? Căci am venit să întocmesc naşterea din nou a lumii, după cum am spus atunci, fiindcă aceştia n-au întocmit-o, că nu pot ei aceasta, şi ar vrea ei să nu pot nici Eu, dar Eu trebuie să pot tot ce este scris în Scripturi să fac, şi aceasta fac. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 10-03-2002)
Aşadar, deşi n-a putut atâtea alte sarcini mai uşoare (neputinţe pe care le-am văzut înşirate mai sus, în mesajele Sale
Nu numai atunci când sunt slăbiţi de boală liderii pucioşi, nu poate duhul vorbitor de la Pucioasa să-Şi coboare “Cuvântul” său care se pretinde a fi Dumnezeu. Chiar şi când sunt osteniţi, El nu poate să-Şi întocmească venirea Lui care tot vine, din 1955 încoace, dar pe care n-a văzut-o nimeni:
«O, copii osteniţi de tot şi de toate! Eu fără voi nu pot coborî cuvânt pe pământ ca să-Mi întocmesc venirea Mea cea după două mii de ani de la prima Mea venire. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 5-05-2002)
Duhul pucioşesc ce îşi ia numele “sfântul Nicolae” se erijează în ocrotitorul nevăzut al pucioşilor, dar recunoaşte că nu-i poate ajuta prea mult în lipsurile văzute, ci doar cu ocrotirea nevăzută faţă de grijile închipuite care stau să vină peste ei, pentru care el lucrează în mare taină, ajutându-i cu “harul” lui. Or, adevăratul sfânt Nicolae a fost cunoscut tocmai prin ajutoarele sale concrete şi văzute pe care le-a adus celor săraci şi suferinzi, nu doar prin promisiuni tainice, imposibil de verificat şi de valorificat. Apoi, cele două duhuri vorbitoare de la Pucioasa îşi pasează unul altuia invitaţia de a veni cu ajutoare ( tot nevăzute şi nepalpabile şi neverificabile) către liderii pucioşi, ca să poată ei scăpa de griji şi să-şi poată chivernisi “poporul”:
«–Eu, Doamne, […] sunt un sfânt miluitor de săraci şi păzitor al bunurilor lor, [...] Iar azi sunt mare, mare ocrotitor de la Tine pentru fiii lucrării Tale, şi măcar că nu pot atât de mult să-i ajut în lipsuri, eu îi ocrotesc în toate strâmtorările de pe pământ spre ei, în toate durerile şi strânsurile lor de suflet, şi lucrez în mare, mare taină, […] O, ajută-i şi Tu! Ajută-i pentru poporul Tău de care trebuie să avem grijă şi din cer şi de pe pământ. [...] Ajută-i pe cei cu griji apăsătoare din faţa poporului Tău [...] » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 19-12-2002)
Liderii pucioşi ( supranumiţi, conspirativ, “fiii din porţi”) îşi arogă titlul de “călăuze” pentru “poporul” pucios, pretinzând că aşa au primit sarcină de la “Dumnezeul” lor şi trebuie să se supună, căci El nu poate să facă nimic fără ei. De acum încolo, toţi adepţii pucioşi trebuie să se supună necondiţionat şi să asculte de “călăuzele” lor, Mihaela şi Nicuşor, căci ei sunt “porţile” prin care vine “Cuvântul” (ceea ce e cât se poate de adevărat, având în vedere că ei îl meşteresc, apoi îl dau ciracilor lor cei mai apropiaţi şi mai şcoliţi ca să-l “corecteze” şi pe urmă îl publică pe Internet):
«O, fiilor din porţi, să asculte de voi întunericul şi lumina, şi fiecare din ele să-şi cunoască lucrarea şi să împlinească acestea după voia Mea pe care Eu o pun în voi ca să se facă ea cuvânt, că fără voi Eu nu pot să fac nimic.[…] Am pus în faţa ta călăuză, poporul Meu, fiindcă te iubesc. Pace ţie, Ierusalime! Ioan, naşul Meu de botez, aşteaptă la porţi. Întăresc intrarea Mea cu el prin porţi, căci prin porţi se intră în cetate, prin porţi şi cu voia Mea, fiilor din porţi, […].» (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 19 -01- 2003)
“Dumnezeul” de la “Noul Ierusalim” e fericit acum că a numit o călăuză inegalabilă (Mihaela) peste poporul pucios. Prin această călăuză va fi şi El, în sfârşit, lucrător şi biruitor peste “poporul” pucios, nu ca până acum, când prea puţini L-au ascultat şi prea mulţi s-au risipit. Dar călăuza trebuie protejată de slujitorii ei, căci atunci când ea e străpunsă de dureri şi suferă, “Dumnezeul” Pucioasei nu mai poate vorbi prin ea, căci El numai prin călăuză le poate pe toate cele ce sunt de putut:
« Eu când pot peste voi prin călăuza Mea dintre voi, atunci Eu sunt un Dumnezeu fericit şi lucrător şi biruitor pentru voi din mijlocul vostru. Dar când călăuza Îmi este străpunsă de dureri de suflet şi de tot felul dureri, Eu plâng şi aştept seninul cerului cel de pe pământ, soarele cel cald, liniştea şi nădejdea Mea şi a voastră, copii ai Ierusalimului, şi Mă doare că nu pot să vorbesc şi să vă spun durerea Mea şi a voastră [...]» (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 25-01-2003)
Deşi vine sistematic numai cu cuvântul, duhul locvace de la Pucioasa recunoaşte că are nevoie de trup străin ca să-Şi aducă pe pământ “Cuvântul” , căci fără trup omenesc el nu poate nimic pe pământ:
«O, poporul Meu, întăresc la iesle pe cei ce-Mi aduc la tine cuvântul Meu. Vreau să-ţi dau putere de duh şi de suflet şi de trup, că Eu mereu ţi-am dat ca să poţi pentru Mine, fiindcă Eu fără voi, cei din trup, chiar dacă sunteţi aşa de micuţi, nu pot nimic pe pământ. Nu pot pe pământ cu cerul [...]» (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 13 -04 -2003)
Toţi fiii Noului Ierusalim (adepţii pucioşi) sunt chemaţi să-i mângâie pe “copiii de la ieslea Cuvântului” (liderii pucioşi) care ticluiesc în carte mesajele care Îi dau fiinţă “Dumnezeului” Pucioasei. Acum se face aluzie şi la noua locaţie care va fi construită într-una din grădinile de la Pucioasa şi va fi numită “Legănuţ” . Această locuinţă va fi amenajată exclusiv, la cele mai înalte standarde de lux, pentru cei doi lideri pucioşi, Mihaela şi Nicuşor, ca să se legene ei în ea atunci când au dureri de la neîmplinirile “poporului” pucios, căci fără ei “Dumnezeul” Pucioasei nu poate fi “Învăţător peste tot pământul”:
«Vreau să fiu cu voi Învăţător peste tot pământul, căci fără voi nu pot, copii care-Mi daţi fiinţă în carte. Am grijă de voi împrejmuindu-vă cu tot cerul de sfinţi şi de îngeri, şi v-aş vrea întăriţi pentru Mine de toţi fiii Ierusalimului, că Eu v-aş legăna prin ei în dureri şi în truda Mea din voi, v-aş legăna prin îngerii de jos ca şi prin cei de sus […]» (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 5 -06-2003)
Deşi, în repetate rânduri, liderii pucioşi au acuzat Biserica Ortodoxă Română că este vinovată de ruptura apărută în anul 1993 între pucioşi şi Biserică, din cauza intoleranţei, ignoranţei şi obtuzităţii ierarhilor ei, iată că “Dumnezeul” Pucioasei recunoaşte într-unul dintre mesaje că iniţiativa sectară Îi aparţine Lui în totalitate. El recunoaşte că i-a scos pe pucioşi din “amestecarea din lume, pe care lumea o numeşte biserică”, pe motiv că nu poate trăi în această Biserică:
«O, fiilor scumpi, n-aş fi putut lucra adevărul peste toate câte nu sunt adevăr pe pământ dacă nu v-aş fi scos din amestecarea din lume, pe care lumea o numeşte „biserică“, şi în care loc Eu nu pot trăi cu împărăţia Mea în om. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 16-06-2003)
Atotputernicia “Dumnezeului” de la Pucioasa este contestată chiar de către Acesta, care admite că tot ceea ce poate El să facă, poate doar cu sprijinul şi prin intermediul liderilor pucioşi. Totodată, El Se plânge că alte duhuri care Îi sunt potrivnice Îi pun mereu piedică şi de aceea nu poate grăi aşa cum ar dori, ci doar atât cât I Se permite de către aceste duhuri potrivnice:
«Am voit mereu să iau de pe voi greutăţile care vă apasă în jos şi să pot Eu prin voi cu slava cuvântului Meu peste pământ şi peste om. Dar nu am cu cine să Mă sprijin pentru voi de pe pământ, căci duhul cel potrivnic Îmi pune piedică mereu şi nu pot să grăiesc aşa cum este în Mine grăirea Mea pentru voi, ci grăiesc cum pot [...] » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 7-07-2003)
Pe deasupra, şi slăbiciunile liderilor pucioşi (despre care spune că “sunt plăpânzi de tot”) Îl împiedică pe “Dumnezeul” Pucioasei să grăiască aşa cum ar dori să poată, dar nu poate totuşi:
«Grăiesc aşa cum pot, şi Mă fac auzit. Grăiesc aşa cum puteţi şi voi să Mă purtaţi, să Mă auziţi, şi nu pot să grăiesc cu toată puterea durerii Mele, că voi sunteţi plăpânzi de tot, şi vreau să Mă puteţi purta cu coborârea Mea pentru hrana şi mângâierea poporului Meu cel mititel. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 13-12-2003)
Odihna, pacea, sănătatea şi simţurile treze ale liderilor pucioşi sunt esenţiale pentru o continuitate netulburată în epopeea logoreică de la Noul Ierusalim-Pucioasa numită pompos “Cuvântul lui Dumnezeu”:
«Fără voi, fără pacea Mea din voi, fără odihna Mea în voi, Eu nu pot să vin cuvânt din cer şi să grăiesc Ierusalimului. Aveţi
grijă, fiilor, de odihna trupurilor voastre, de puterea lor, de sănătatea lor, ca să vă pot folosi urechile şi inimioarele şi mânuţele
şi guriţa pentru Mine peste Ierusalim şi peste tot pământul, fiilor copii. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 16-04-2004)
Duhul vorbitor de la Pucioasa nu-şi pune de fel problema ilegitimităţii lui, în sensul că este autorul unei imposturi cosmice. Se ştie limpede că Persoana adevăratului Hristos nu poate reveni pe pământ doar “în duh”, adică despărţită de trupul Său cel transfigurat, cu care S-a înălţat la cer, deoarece o nouă despărţire de trup a lui Hristos ar fi echivalentă cu o nouă moarte a Lui. Şi totuşi, “Dumnezeul” Pucioasei pretinde că nu poate veni altfel pe pământ decât “în duh şi în cuvânt”, şi chiar aşa pare a fi, căci nimeni nu L-a văzut venind cu trupul şi cu slava, aşa cum proorocesc Scripturile. Ba mai mult, El Îşi justifică venirea în duh pretinzînd că venirea Lui în trup nici n-ar fi posibilă, cu explicaţia puerilă că “în acest caz Tatăl nu L-ar mai avea al Lui”. Nici durerea Lui pe care pretinde că o are în duh nu poate s-o poarte singur, ci o distribuie în parte către adepţii pucioşi, care-L sprijină aşa cum pot ei, ca s-o poată duce:
«O, dacă n-aş veni cuvânt n-aş mai veni, că altfel nu pot veni pe pământ, că pe pământ e omul care umblă pe pământ şi pe cer, şi tot ceea ce vede el, este al lui apoi, şi Tatăl nu M-ar mai avea al Lui dacă aş veni trup şi nu cuvânt pe pământ. […] O, poporul Meu, dacă aş putea să-ţi grăiesc mult tot ce Mă doare, nu M-ai putea purta, dar poartă ceea ce ţi-am dat până acum din durerea Mea, că nu pot singur s-o port, fiindcă e grea durerea de la om. Poartă durerea Mea, Israele nou ales, şi nu vei mai purta durerea ta sau durerea omului. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 9-08-2004)
Atunci când “călăuzele” pucioşeşti sunt plăpânde cu duhul, şi călăuzirea “poporului” pucios este periclitată:
«O, poporul Meu, nu pot prea mult să te călăuzesc azi, că îi am plăpânzi pe cei prin care Eu vin până la tine ca să nu mori tu fără hrana Mea, dar îţi amintesc să nu uiţi învăţătura Mea, […]» (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 14-10-2004)
Când “Dumnezeul” Pucioasei simte că nu mai are putere, cere de la “poporul” pucios să-L sprijine, să-I dea puteri ca să vină, ca să poată El suge puteri de la “poporul” pucios. Când e la capătul puterilor, îi roagă pe liderii pucioşi ca să-L ajute ca să-Şi dea jos sarcina pe care nu o mai poate duce. De aceea liderii pucioşi (numiţi “porţile venirii Domnului”) trebuie ocrotiţi şi vindecaţi de către supuşii lor, ca să poată ei ridica neputinţele “Dumnezeului” de la Pucioasa, de care râd până şi diavolii:
«I-am spus poporului Meu să-Mi dea putere să vin. [...] Vă rog, ajutaţi-Mă să-Mi las sarcina jos, că Mă apasă şi pe Mine şi pe voi şi vin diavolii şi râd înaintea Mea pe seama Mea şi a voastră atunci când voi nu Mă puteţi ţine ca să Mă las la timpul lui cu cuvântul şi nu să stau sub el când el se zbate din Mine ca să coboare şi să se aşeze pe pământ. […] O, poporul Meu, […] să-Mi dai putere să vin. […] Vai Mie dacă uiţi de cele ce te învăţ, dacă nu ai grijă să-Mi vindeci porţile prin care intru la tine, că Eu mereu dau să-i uşurez de dureri şi de apăsări şi de aşteptare pe cei din porţi ca să pot să vin, că fără Mine cu tine în cuvânt, [...] nu pot să-Mi mai săvârşesc lucrarea cu care Tatăl M-a trimis cuvânt pe pământ la om. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 22-02-2005)
Neputinţa “Dumnezeului” Pucioasei nu are graniţe. Nici lucrarea pe care Şi-o revendică spunând că e a Lui (mântuirea omului şi aducerea lui la Tatăl ceresc), nu o poate face singur, ci numai cu ajutor masiv de la om. Dar şi aici esenţa mântuirii este răstălmăcită, promovându-se o teorie cu iz neoprotestant care spune că omul trebuie să se mântuiască singur. Altfel spus, nu Hristos trebuie să vină întru slavă la om a doua oară, aşa cum spun Scripturile, ci omul trebuie vină de pe pământ la cer, şi să se înalţe singur la slava lui Hristos:
«Lucrarea Mea este omul, poporul Meu. Lucrarea Mea este să-l duc pe om înapoi la Tatăl. Nu pot să fac această lucrare fără ajutor de la om, poporul Meu. O, te-am rugat mult, şi mereu cu lacrimi te-am rugat să ai tu grijă mare de coborârea Mea cuvânt pe pământ şi să Mă ajuţi, căci Eu ţi-am spus ţie că nu Eu, ci omul trebuie să vină. Pe om îl aşteaptă toată făptura, nu pe Mine, căci Eu sunt, dar omul nu este. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 20-03-2005)
“Dumnezeul” Pucioasei recunoaşte că, pentru a-Şi face adepţi cu orice preţ, a fost în multă vreme duplicitar, lucrând în două feluri ca să fie mai bine şi mai lesne acceptat şi primit de către om. El Îşi motivează apoi această atitudine făţarnică spunând că ajutorul omului fiind pentru El esenţial, “a trebuit să lucreze aşa” (adică, scopul scuză mijloacele), căci altminteri nu ar fi putut să împlinească ce este scris, iar omul s-ar fi semeţit pentru faptul că i s-a cerut ajutorul:
«Am lucrat multă vreme în două feluri, ca să Mă primească fiul acestui popor, şi cu mulţi a trebuit să lucrez aşa, că Eu fără ajutor de la om nu pot să împlinesc ce este scris să fac, dar omul se semeţeşte apoi şi îşi zice vrednic dacă Eu Mă aplec lui pentru împlinirile planului Meu. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 17 -04-2005)
“Dumnezeul” Pucioasei recunoaşte cu durere că nu este capabil să facă minunile făcute de Hristos pe vremea petrecerii Lui în trup pe pământ, deşi tot El este acela care în repetate rânduri îi reproşează Bisericii majoritare de astăzi (B.O.R.) că nu este în stare să facă minunile pe care le săvârşeau înaintaşii ei:
«Mă doare că nu pot să-Mi săvârşesc peste om lucrările Tatălui aşa cum am lucrat peste cel orb cu ochii trupului, suferinţă care
i-a deschis ochii duhului ca să-L creadă pe Dumnezeu, Care grăia cu el să-i dea vindecare, să săvârşească în el lucrările Tatălui. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 5-06-2005)
Motivaţia subliminală este aceea că orbii de astăzi nu sunt destul de virtuoşi ca să merite o aşa aplecare către suferinţele lor, şi de aceea “Dumnezeul” Pucioasei nu poate să săvârşească minuni peste ei. Dar nici dintre cei zece leproşi vindecaţi de Hristos nu era merituos decât unul, şi totuşi Hristos pe toţi i-a vindecat la vremea aceea.
Când neputinţele “Dumnezului” Pucioasei se adună, El nu mai poate să-i mângâie şi să-i ajute nici măcar pe favoriţii Lui, “copiii de la Pucioasa” (liderii pucioşi), deşi le-a promis în repetate rânduri că nu-i va lăsa fără sprijin total. De vină este însă... vremea, care s-a făcut tare grea şi răutăcioasă:
«O, fiilor copii, greu s-a făcut drumul Meu spre voi! Sunteţi numai sub greu, numai sub jale. O, sunt cu cerul pe pământ şi nu pot să vă mângâi. Vremea este grea şi răutăcioasă cu voi, iar durerile sunt mari, şi greu mai lucrăm pentru cer, şi greu mai putem înainta ca să dăm viaţă şi pază şi minte şi veghe şi dor şi mereu iubire lui Israel
La rândul lor, liderii pucioşi se lamentează şi se victimizează din dreptul “Dumnezeului” pe care Îl propovăduiesc prin “Cuvânt”, pentru a obţine astfel legitimare maximă în faţa adepţilor lor. Ei se plâng cât de greu este “Cuvântul” pentru ei ca să-l ducă, şi că ei sunt singurii care-L ajută pe “Dumnezeu” lor, căci El nu poate nimic fără om:
«Dar când Eu Îmi port cuvântul spre om, Îmi este şi Mie greu, şi celui ce Mă aşează pe pământ, căci Eu nu lucrez singur, nu pot singur, nu pot fără om când vin spre om. Cuvântul lui Dumnezeu e greu, poporul Meu, e greu cât Dumnezeu, şi numai Domnul îl face pe om să poată sub această putere care îl supune pe om sub ea. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 9-06-2005)
Adesea “Dumnezeul” Pucioasei Îşi manifestă vocal incertitudinea şi deruta totală, prin interogaţii retorice, asupra metodelor pe care ar trebui să le aplice şi căilor pe care ar trebui să meargă. El Se plânge sistematic că Îi este greu şi că Se simte mereu singur, iar liderii pucioşi care Îl ajută vor putea să-L ajute numai prin puterea cu care El îi supune pe ei sub ea:
« O, poporul Meu, cum să facem, cum să lucrăm, cum să-l facem pe om să nu trăiască viaţa lui în el? O, nu pot să fac aceasta, fiindcă omul trebuie să facă ceea ce am spus Eu acum. Când M-am înălţat la Tatăl, pentru om am făcut aceasta, nu pentru Mine am făcut, căci Dumnezeu, tot ce lucrează, numai pentru om lucrează. […] Dar când Eu Îmi port cuvântul spre om, Îmi este şi Mie greu, şi celui ce Mă aşează pe pământ, căci Eu nu lucrez singur, nu pot singur, nu pot fără om când vin spre om. Cuvântul lui Dumnezeu e greu, poporul Meu, e greu cât Dumnezeu, şi numai Domnul îl face pe om să poată sub această putere care îl supune pe om sub ea. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 9-06-2005)
Şi răbdarea “Dumnezului” Pucioasei şi-a atins limitele. El nu mai poate să-l aştepte pe om ca să vină, iar puţinii care mai vin la El, vin doar ca să le fie lor bine, şi atât. În schimb, El trage din greu pentru venirea Lui, care întârzie şi nu mai vine:
«Eu după om nu pot să mai aştept, că omul nu vine, iar cel ce vine, vine să-i fie bine lui, nu Mie, şi vine nevenind, iar Eu trag din greu pentru venirea Mea prin care pe toate cele ce vor rămâne trebuie să le întocmesc. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 7-05-2006)
Nici Învăţător nu poate fi “Dumnezeul” Pucioasei peste cei cărora nu le poate cuceri fiinţa şi care nu au rod de la învăţăturile Lui care n-au putere de rodire:
«Învăţător este cel ce-ţi stăpâneşte fiinţa cu învăţătura lui, iar unde ea stăpâneşte, acolo şi rodeşte, şi nu pot fi Eu Învăţător celui în care învăţătura Mea nu naşte rod. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 9-01-2007)
Mult se căzneşte “Dumnezeul” Pucioasei ca liderii pucioşi să aibă pace şi putere în ei, ca să poată ei să fie ajutorul Lui, dar nu reuşeşte, iar ei rămân pe mai departe neputincioşi şi plăpânzi; şi de aceea ei nu au putere, şi nici El nu are putere pe pământ dacă ei nu pot să lucreze cu putere în numele Lui:
«O, fiilor copii, mult Mă căznesc Eu ca să aveţi voi pacea şi liniştea cea din cer şi ca să fiţi voi ajutorul Meu şi să puteţi pentru Dumnezeu, fiilor copii. [...] Eu voiesc cu toate puterile cereşti să aveţi voi grijă şi putere pentru Mine, tată, că iată, sunteţi plăpânzi, şi puterile vă sunt zdruncinate, iar Eu nu pot peste pământ dacă voi nu aveţi putere pentru Mine. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28-01-2007)
“Dumnezeul” Pucioasei lansează printre învăţăturile Lui cele noi conceptul de “milostenie condiţionată şi selectivă”. Acesta proclamă că nu oricine e vrednic de milă, ci numai cei merituoşi. Iar cei merituoşi sunt cei care acceptă peste ei doctrina pucioşească şi primesc învăţătura care vine din viziunile liderilor pucioşi:
«O, copii din porţi, v-am spus vouă nu demult că nu pot să-i fac omului bine prin voi dacă el nu Mă primeşte cu vederea Mea din voi şi cu îndreptarea Mea peste el. Eu nu pot să lucrez decât peste cel ce Mă aşteaptă, iar cel ce Mă aşteaptă este cel ce Mă primeşte, şi altfel Eu nu pot să-i fac omului bine şi nu pot să-l scap pe el de răul din el, căci omul îşi lucrează din firea lui răul în el, iar firea lui de om îl dezvaţă pe el de grija cea pentru Dumnezeu şi pentru lumina de la Dumnezeu în el şi pentru odihna Domnului în el. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 18-02-2007)
Eshatologia “Dumnezului” de la Pucioasa este un dezastru. El recunoaşte singur acest lucru într-un dialog tainic, purtat cu un alt duh pucioşesc care îşi arogă numele şi demnitatea de “Fecioară-mamă a lui Hristos”:
«O, mamă Fecioară, o, mamă a Mea! Omul iubeşte ca pe pământ, mamă. Nu pot să-l ajut pe om, mamă. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 7-01-2009)
“Dumnezeul” Pucioasei pretinde că nu poate să-Şi facă ucenici din cauza unui duh care-i este potrivnic, şi nici cu liderii pucioşi nu poate comunica după cum ar dori El. De aceea inventează tot soiul de comunicări tenebroase, şedinţe spiritiste de genul “telefonului duhovnicesc” de pe vremea Verginicăi, prin care cei din lumea văzută să poată să comunice cu duhurile din lumea nevăzută:
«Duhul cel potrivnic de pe pământ lucrează din ascuns cu putere şi ameninţă calea venirii Mele, iar ucenici plini de tainele Mele nu pot să-Mi fac, că e strâmt de tot pentru Mine aşternutul Meu. Nu mai pot vorbi cu cei ce-Mi stau porţi, că voiesc să Mă feresc de lovituri, dar vorbesc cu tine prin porţi, poporul Meu. O, dacă tu vrei să vorbeşti cu cineva de departe aşa cum se vorbeşte azi pe pământ cu telefonul, poţi, tată, să vorbeşti fără telefon? O, nici Eu nu pot vorbi cu tine altfel, darămite tu, dar nu mai grăiesc cât Mă doare când necredinţa omului Îmi umblă la lucrarea Mea de venire [...]» (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 12-07-2008)
În schimb, Adevăratul Hristos S-a arătat a fi Fiul lui Dumnezeu care Îşi slăveşte Tatăl inclusiv prin puterea Lui de a-Şi face ucenici care să aducă roadă multă, ucenici cărora le-a vorbit gură către gură, şi nu prin telefon:
“Întru aceasta a fost slăvit Tatăl Meu, ca să aduceţi roadă multă şi să vă faceţi ucenici ai Mei.” (Ioan 15:8)
“Dumnezeul” Pucioasei pretinde că toţi cei care s-au răzvrătit şi şi-au permis să dea pe faţă dedesubturile sectei de la Pucioasa “au pus gaz peste foc” şi “s-au umplut de ruşine”, şi că nimeni, nici chiar El, nu poate să-i mai ajute ca să se întoarcă de unde au plecat. Principala lor neascultare şi vină s-a dovedit a fi încălcarea consemnului de “a nu vorbi doi câte doi”, încălcare ce le-a permis să afle unul de la altul multe nereguli ale liderilor lor şi i-a întărit în convingerea că se află în mijlocul unei uriaşe farse cu pretenţii elitiste pseudo-teologice, pe care e bine s-o părăsească atât cât mai e timp, până nu e prea târziu:
«Eu voiesc să vă scot de sub ruşine, fiilor care aţi pus gaz pe foc ca să-Mi pârjoliţi faţa şi slava Mea, dar dacă voi nu vreţi să Mă ajutaţi să vă scot de sub vina sub care aţi intrat prin lucrarea ascunderii şi a răzvrătirii dintre fraţi, prin vorbirea doi câte doi, care numai dezbinare aduce, şi nicidecum frăţie, Eu, Domnul, nu pot să vă ajut fără ca voi să Mă ajutaţi să vă scot la lumină. Aţi crezut că e glumă ceea ce Eu v-am cerut mereu să nu săvârşiţi, şi iată, Eu sunt adevărat între voi, căci vorbirea doi câte doi, trei câte trei, a adus vouă acum ruşine, iar Mie zdrobire şi suspin, tată. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 22-06-2008)
Spre deosebire de Hristos, Care le-a spus ucenicilor Săi că fără El ei nu pot face nimic, “Dumnezeul” Pucioasei pretinde că la El şi reciproca este adevărată: Nici El nu poate să lucreze sau să împlinească nimic fără ucenicii Lui:
«Le-am spus la ucenici acum două mii de ani: «Fără Mine nu puteţi face nimic!», şi tot aşa vă spun şi vouă azi, dar vă mai spun, cu multă umilinţă vă spun că fără voi nici Eu nu pot să lucrez şi să împlinesc, [...] » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 19-08-2010)
La vremea bilanţului, “Dumnezeul” Pucioasei constată cât de puţine a realizat din toate câte Şi-a propus. N-a putut grăi cât a dorit, nu Şi-a adunat un popor de mărimea pe care credea că o merită, nu a putut coborî din cer înconjurat de apostoli. În concluzie, nu a putut face multe pe pământ, atâtea câte a dorit şi câte a voit. Dar aceste toate neîmpliniri nu sunt din vina Lui, ci din vina omului, care nu a putut să facă pentru El toate câte El aştepta ca omul să-I facă. Ba mai mult, nici “poporul” pucios nu L-a ajutat atât cât ar fi avut El nevoie:
«Iată, nu pot să grăiesc cât am de grăit, cât am de venit. Eu sunt Cel milos, şi când văd că nu este putere pentru intrarea Mea la tine prin porţi Eu înţeleg durerea celor ce Mă poartă spre tine şi nu dau să-i strivesc şi Eu cu multa Mea putere, căci Eu am nevoie să pot veni măcar cât de puţin, dar să pot să vin, tată. O, te-am rugat mereu să Mă ajuţi şi tu pentru venirea Mea şi te-am povăţuit cum să faci această împlinire. Ţi-aş da cu multul să ai darul mângâierii sfinte ca să Mă ajuţi cu el pentru lucrarea venirii Mele din zilele acestea. [...] Aş fi dorit să am acum un popor mare de apostoli, sau să fi putut veni în cuvântul Meu cu apostoli din cer şi să lucrez cu ei, chiar dacă este puţină credinţă pe pământ pentru venirea Mea cu sfinţii, venire proorocită prin Scripturi, tată. Aş fi voit să pot mult peste pământ, dar nu poate omul pentru Mine atât cât Eu aştept. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 29-10-2008)
“Dumnezeul” Pucioasei pretinde că este un personaj misterios care nu lucrează decât pe ascuns, şi că de şapte mii de ani Se tăinuieşte, pentru că El nu poate să lucreze altfel:
«De şapte mii de ani lucrez tainic, căci altfel nu pot să lucrez între oameni. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 22-03-2011)
Dar Hristos a lucrat şi la vedere, acum 2000 de ani, iar cei care L-au văzut au mărturisit lucrările Lui minunate, şi ştim că mărturia lor este adevărată. Deci “Dumnezeul” Pucioasei este un duh ascuns care nu este şi nu poate fi Adevăratul Hristos, Cel ce nu S-a tăinuit pe Sine, ci a lucrat totul pe faţă.
…………………
Anca Estera
5 martie 2012
…………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.