391. "Pucioşii" de la Noul Ierusalim răstălmăcesc din nou adevărul Scripturii

Vorbind în numele “Dumnezeului” lor original, pe care L-au proiectat şi L-au fabricat de aproape 60 de ani încoace în atelierele “duhovniceşti” de la “Noul Ierusalim”, liderii pucioşi răstălmăcesc din nou adevărul moştenit de către creştinătate prin cărţile sfinte, pretinzând că ei ştiu mai bine decât Scripturile felul în care s-au întâmplat lucrurile atunci când Iisus Şi-a dat duhul pe cruce. Mai exact, ei lansează teoria că lovitura fatală care I-a provocat moartea lui Iisus a fost suliţa pe care ostaşul roman i-a împlântat-o în coastă. Cu această ocazie, ei critică obiceiul ierarhilor ortodocşi de a îmbrăca la slujbele bisericeşti haine strălucitoare (prin care ei de fapt nu îşi exteriorizează dorinţa lor infatuare, ci simbolizează demnitatea de Împărat al lumii al Acelui Iisus care a înviat din morţi), propunând dimpotrivă simplitatea reprezentării simbolice prin veşminte a unui alt “Iisus”, lipsit de strălucire şi de slavă, care să se asemene neapărat cu Acel Iisus dinainte de Înviere. În specificul lor limbaj logoreic, în care lipsa de precizie şi conciziune este demonstrată prin lungirea forţată a frazelor şi repetarea inutilă propoziţii întregi (ca de exemplul, textul “căci femeia a fost luată din bărbat”, care apare de două ori în aceeaşi frază, doar ca să iasă fraza mai lungă), liderii pucioşi pretind că ostaşul care L-a împuns pe Iisus I-a dat o mână de ajutor ca să moară mai repede, pentru că El încă nu-Şi dăduse duhul pe deplin şi încă mai agoniza pe cruce:

«Eu sunt Păstorul Cel cu crucea, nu Cel cu haine cu fir şi cu mitră bătută cu pietre scumpe aşa cum se poartă înaintea norodului arhiereii lumii spre slava lor pe pământ şi nicidecum spre slava Mea, căci Mie Mi-au înţepat spinii fruntea şi am umplut cununa de spini de sângele frunţii Mele dumnezeieşti şi încununată cu spini de poporul iudeu, şi apoi am vopsit crucea răstignirii Mele cu sângele Meu cel revărsat pe ea din rănile răstignirii, din mâini şi din picioare şi din coastă, căci în coastă M-a împuns ostaşul care M-a ajutat să-Mi dau Duhul pe deplin, că venisem de la Tatăl pentru răscumpărarea omului care a greşit prin femeie, căci femeia a fost luată din bărbat, din coasta bărbatului, şi i-a făcut rău bărbatului ei apoi, iar Eu trebuia să vindec această rană atunci făcută şi să umplu la loc, căci trebuia să vindec tot trupul omului, şi bărbatul, şi femeia, căci femeia a fost luată din bărbat, şi Eu Mi-am dat duhul şi pentru bărbat şi pentru femeie şi M-am aruncat după ei în iad prin moartea Mea pe cruce, prin drumul crucii Mele, pe care M-am lăsat răstignit, şi cu crucea purtată L-am urmat pe Tatăl întru ascultarea Mea, şi apoi am înviat ca să-i plătesc omului învierea, şi M-am aşezat în Tatăl apoi şi sunt de-a dreapta Lui şi sunt lucrarea Lui între cer şi pământ, sunt Cuvântul Lui şi mâna Lui, care este în lucru prin trupul şi prin Duhul Meu Cel lucrător din Tatăl pentru om. » (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 18-03-2012)

Biblia relatează o cu totul altă desfăşurare a lucrurilor: mai întâi Iisus Şi-a dat duhul; apoi Iudeii au făcut un drum la Pilat ca să-l roage să le permită grăbirea morţii şi ridicarea de pe cruce a celor trei crucificaţi; apoi iudeii s-au întors cu aprobarea de la Pilat şi au poruncit ostaşilor romani să le zdrobească fluierele picioarelor celor crucificaţi, pentru a le grăbi moartea; apoi ostaşii au zdrobit fluierele picioarelor celor doi tâlhari răstigniţi. La urmă s-au apropiat şi de Iisus ca să-I zdrobească şi Lui fluierele picioarelor, dar au constatat că murise de mult; din acest motiv nu I-au mai zdrobit oasele picioarelor. În schimb, un ostaş i-a împuns trupul cu suliţa ca să se încredinţeze că moartea nu era doar aparentă. Din împunsătura suliţei a ieşit din coasta lui Iisus sânge şi apă (de fapt nu este vorba de apă ci de plasmă, care este formată din aproximativ 90% apă), iar separarea sângelui în elementele lui figurate (globulele roşii, globulele albe și trombocitele, toate împreună fiind denumite de evanghelist sânge) şi plasmă (denumită de evanghelist apă) este un alt semn că moartea se instalase deja de o bună bucată de vreme:

“Deci după ce a luat oţetul, Iisus a zis: Săvârşitu-s-a. Şi plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul. Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi ale celuilalt, care era răstignit împreună cu el. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele. Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui e adevărată; şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi.” (Ioan 19: 30-35)

     Dacă mărturia lui Ioan este adevărată (şi nu avem nici un motiv dă ne îndoim de acest lucru), înseamnă că sine qua non mărturia pucioşilor este mincinoasă (şi nici de acest lucru nu avem motive să ne îndoim). Din textul evanghelistului Ioan reiese clar că mai întâi Iisus Şi-a dat duhul, şi abia  apoi soldatul roman L-a împuns cu suliţa. Deci Iisus nu a murit de suliţa ostaşului, aşa cum pretind pucioşii, care formulează bizar că ostaşul roman “L-ar fi ajutat astfel să moară”, pe motivul inventat de ei că altfel n-ar fi putut muri. Pucioşii inversează cadrele filmului evenimentelor, pretinzând că mai întâi soldatul L-a străpuns în coastă şi apoi, consecutiv, Iisus “...Şi-a dat Duhul pe deplin”. Textul pucioşesc s-ar mai putea analiza şi mot-a-mot: îndată ce ei vorbesc de o aşa-zisă “dare a Duhului pe deplin” înseamnă că a mai fost şi o “dare a Duhului nedeplină”, care ar fi trebuit să aibă loc ceva mai devreme. Pucioşii introduc aşadar conceptul de “moarte în două faze”, în care cineva îşi dă duhul de două ori ca să poată muri de-a binelea: mai întâi “îşi dă duhul nedeplin”, apoi “îşi dă duhul pe deplin” şi moartea se consideră complet instalată. Ar putea apărea tentaţia de a face o paralelă între cele două “dări ale duhului” inventate de către pucioşi (cea “nedeplină” şi cea “deplină”) şi conceptele moderne de “moarte clinică” ( despre care se ştie că, oricum, este ireversibilă în mod spontan –  adică, fără aplicarea metodelor de terapie intensivă), respectiv de “moarte cerebrală”. Cu toate acestea, textul evanghelic spune că Iisus “Şi-a dat duhul”, deci nu se poate pune problema unei morţi relative, căci în acest caz am fi puşi în faţa unei înşelăciuni, ceea ce este inadmisibil pentru probitatea acestei Cărţi care este Sfânta Scriptură. Moartea, în calitate de separare a sufletului de trup, rămâne o taină insondabilă pentru om. Nimeni nu va putea spune cu precizie că separarea sufletului de trup coincide cu moartea cerebrală; poate să coincidă, poate să preceadă sau poate să urmeze morţii cerebrale. Teologia creştină susţine că atâta vreme cât moartea biologică nu s-a instalat, sufletul este încă prezent în om şi nu se poate vorbi despre o părăsire a trupului de către suflet “pe etape”. Conceptul de “moarte cerebrală” este o invenţie artificială a medicinei contemporane şi convine în primul rând transplantologilor, care vor să-şi asigure baza morală a susţinerii propriilor concepte privind transplanturile de organe.

     Inconsecvenţele pucioşeşti continuă şi pe temele deja bătătorite, cum ar fi durata Postului Mare. Într-o aceeaşi frază găsim aprecierea eronată că acest post ar dura 40 de zile, dar şi aprecierea corectă că ... de fapt, el durează şapte săptămâni:

     « Au aşezat sfinţii şi părinţii sărbătoare pentru cruce, pentru drumul spre înviere a omului care posteşte de bucate patruzeci de zile până la praznicul de înviere a Mea şi a lui, dacă şi el voieşte, şi mângâi acum, mângâi cu slava cuvântului Meu pe cei ce postesc de bucate în vremea celor şapte săptămâni de post, iar cei ce postesc aşa cum se cuvine, aşa cum am lăsat Eu, Domnul, prin sfinţi şi prin părinţii cei îmbunătăţiţi ai bisericii şi lucrători de la Duhul Sfânt peste ea, acelora le dau acum, la mijloc de cale, mângâierea Mea cea prin cuvânt şi le spun ca şi acum două mii de ani: “Cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelia Mea, acela îl va mântui”.» (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 18-03-2012)

    Înseamnă că sunt de luat în calcul două variante:

- ori Postul Mare durează 49 de zile (7zile x 7 săptămâni), şi nu 40 (de fapt nu durează nici 49 de zile, ci 48, deoarece a 49-a zi este chiar Duminica Învierii); 

- ori dacă totuşi durează 40 zile, atunci săptămâna pucioşilor are doar 5,71428571428 zile (40 zile : 7 săptămâni), adică nici măcar 6 zile întregi (!!!)

…………………

Anca Estera

25 martie 2012

…………………