401. Liderii „pucioşi” de la Noul Ierusalim îşi proclamă dreptul exclusiv asupra lucrării de mustrare a faptelor supuşilor lor
În preocuparea lor bolnăvicioasă de a-şi consolida poziţia de despoţi absoluţi, liderii “pucioşi”, Mihaela şi Nicuşor, inventează periodic noi constrângeri pentru supuşii lor, menite să le limiteze acestora libertatea de mişcare, de exprimare şi de iniţiativă personală. Ultimele directive de acest gen vizează abolirea atât a dreptului adepţilor de a se corecta reciproc prin mustrare, cât şi dreptului lor firesc de a comunica verbal cu semenii lor.
Mustrarea este o atitudine corectivă pe care fraţii creştini o folosesc la nevoie şi este reglementată de Însuşi Mântuitorul Iisus printr-o succesiune de îndemnuri extrem de clare. Mai întâi ea are un caracter discret, angajând doar două persoane: cel care mustră şi cel care este mustrat. În cazul în care mustrarea se dovedeşte a fi fără efect, cel care mustră cheamă încă unul sau doi fraţi în sprijinul demersului său. În fine, abia în cazul unui nou eşec este angajată întreaga Biserică pentru a tranşa acest diferendum dintre cel care mustră şi cel mustrat:
“De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.” (Mat. 18: 15-17)
Şi apostolii, în epistolele lor, recunosc valoarea educativă a mustrării şi o recomadă ca un adjuvant necesar al propovăduirii dreptei credinţe:
“Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura.”(2 Tim., 4:2)
Mai mult, mustrarea publică este percepută de către apostoli ca un instrument educativ şi preventiv pentru toţi fraţii creştini:
“Pe cei ce păcătuiesc mustră-i de faţă cu toţi, ca şi ceilalţi să aibă teamă.” (1 Tim., 5:20)
În fine, apostolii atenţionează că menajamentele în actul mustrării sunt total contraindicate, pentru a nu periclita sănătatea credinţei întregii turme creştine:
“Mărturia aceasta este adevărată; pentru care pricină, mustră-i cu asprime, ca să fie sănătoşi în credinţă...”(Tit, 1:13)
“Acestea grăieşte, îndeamnă şi mustră cu toată tăria.” (Tit, 2:15)
Liderii “pucioşi” răstoarnă complet aceste învăţături biblice, stabilind că “fraţii” nu mai au voie să se mustre între ei, iar mustrarea rămâne un apanaj exclusiv al lor, al liderilor “pucioşi”. De altfel ei stabiliseră de multă vreme că “vorbirea în doi” este un delict, deoarece întotdeauna ar trebui să fie un martor de faţă la orice discuţie dintre “fraţi” (ca să aibă cine turna ulterior liderilor, pe ascuns, tot ce s-a discutat). Ceea ce stabilise Însuşi Domnul (vezi la Mat. 18: 15) privind dialogul frăţesc dintre doi împricinaţi este declarat de către liderii “pucioşi” a fi un act de semeţie, iar “mustrarea în doi”, frate pe frate, este interzisă:
«Iată taină vă spun vouă: nu este îngăduit să se mustre frate pe frate, ci doar să se înveţe unul pe altul cu duhul blândeţii şi al binefacerii, în toată sfiala cea sfântă dintre fraţi, iar lucrarea mustrării să vină numai de acolo de unde Domnul a pus-o să lucreze ea, aşa încât fraţii să se supună unul altuia pentru lucrarea dragostei de Domnul între ei. Dacă se ivesc pricini, aduceţi-le înaintea Domnului prin lucrarea cea bisericească, şi nicidecum să dovedească semeţie careva dintre voi, mustrând pe fraţi pentru vreo faptă, căci rânduiala dintre voi este frăţească şi este să fie sub veghe lucrarea frăţiei. » [1] (citat din mesajul Mihaelei din 9 august 2012)
Din acest text reiese şi cine rămâne singurul beneficiar al dreptului de a-i mustra pe alţii: cel care a primit acest drept “direct de la Domnul”. Acesta nu poate fi altul decât cuplul nedespărţit şi neîmpărţit al celor doi lideri “pucioşi”, singurii “trimişi ai Domnului” şi călăuzitori ai “poporului pucios”, aşa cum reiese imediat din precizările care urmează:
«Iată, vă trimit pe voi spre cei care vă călăuzesc cu cuvântul Meu din ei pentru voi. Ascultaţi de ei, o, fiilor, şi primiţi rânduială peste voi prin ei. Ei nu grăiesc de la ei înşişi, ci cuvântul Meu este aşezat în ei spre lucrarea lui peste voi. Iată, trebuie şi mustrare, trebuie şi veghe, trebuie şi îndreptare prin lucrarea mustrării, numai să stea pe deplin cu faptele lor în lumină şi în veghe toţi cei care iubesc calea Mea cea de azi peste un popor călăuzit de cuvântul Meu. Amin.
O, câtă învăţătură trebuie mereu [...] şi vine de pe pământ cerere şi strigare şi Domnul lucrează cu trimişii Săi şi aşa este în cer, şi aşa trebuie să se lucreze şi pe pământ, şi apoi de pe pământ spre cer. » [2] (citat din mesajul Mihaelei din 9 august 2012)
De aici rezultă limpede că, îndată ce “Dumnezeul” Pucioasei aşează în ei cuvântul Său, automat cei doi lideri “pucioşi” devin “prooroci”. Înseamnă că tot ce scot ei pe gură este sfânt şi vine neapărat “de la Domnul”. De aceea, de ei vor trebui să asculte toţi adepţii în mod necondiţionat, căci ei sunt singurii care au dreptul să vegheze, să călăuzească, să înveţe şi să-şi mustre supuşii. Mustrarea lor este binevenită, spre deosebire de cea “dintre fraţi”, care va fi de acum încolo interzisă. Lucrarea lor de pe pământ este “cerească şi sfântă” şi de aceea nu suportă nici un fel de comentarii sau contraziceri. Liderii “pucioşi” devin astfel singurul canal autorizat de comunicare dintre “cer” şi pământ.
Restricţiile imaginate de liderii “pucioşi” asupra adepţilor lor capătă în timp forme din cele mai absurde. Nu numai comunicarea dintre adepţi, dar şi comunicarea verbală către exterior a ajuns să fie restricţionată, impunându-se o segregare severă:
«Aşa voiesc să-l văd Eu pe poporul cuvântului Meu de azi. [...] Şi am încă grijă să-i spun lui că mersul lui când are de ieşit din staulul cel binecuvântat pentru el, acest mers trebuie călăuzit cu cuvântul Meu, căci lumea are mersul ei, grăirea ei, felul ei, iar fiii cuvântului Meu trebuie să fie scumpi la vorbit şi mult de tot cuprinşi în taină faţă de felul graiului lumii. Rânduiala ieşirii în vreme de nevoie trebuie să fie vegheată din cer şi de pe pământ, iar fiii acestui popor să nu se dea la vorbă cu fiii lumii, care trebuie să-i vadă pe ei fii ai lui Dumnezeu pe pământ. » [3] (citat din mesajul Mihaelei din 9 august 2012)
Adepţii “pucioşi” sunt îndemnaţi aşadar să fie “scumpi la vorbă” atunci când ies în afară de “curţile sfinte” ale “chibuţului” de la Pucioasa (denumit cu mândrie nedisimulată “staul binecuvântat”). De altfel, nici “ieşirile în lume” ale adepţilor nu mai pot fi libere ca înainte, ci controlate strict de către liderii “pucioşi”, veghetorii a tot ce mişcă în “staulul” lor. Aceştia se autoproclamă singurii “purtători de cuvânt” ai Noului Ierusalim, deţinători ai “măiestriei cuvântului” rostit, după modelul instituţiilor simandicoase “din lume”. În felul acesta este eliminat pericolul ca adepţii mai guralivi, sau mai naivi din fire şi mai creduli, să fie “traşi de limbă” de curioşii din lume şi să dezvăluie “taine” incomode ale “chibuţului pucios”, care nu s-ar cuveni să fie făcute publice, ca să nu se şifoneze imaginea edulcorată şi atent şlefuită a sectei:
«Vă învăţ acum rânduială pe voi, cei ce ieşiţi din staul pe calea fiilor lumii când este nevoie de ieşit. O, nu vă arătaţi mult vorbitori cu cei din lume, care vă trag de limbă şi vă îndeamnă să vorbiţi cu ei după cum vorbesc ei cu lumea. Luaţi cu voi o carte sfântă şi staţi cu gândul în ea când ieşiţi, şi fiţi bine îmbrăcaţi pe deasupra cu platoşa cuminţeniei, căci cei ce grăiesc mult şi oricum, aceia sunt fiii lumii şi grăiesc ca în lume, iar voi sunteţi fiii lui Dumnezeu. Fiecare rânduială de pe pământ are purtător de cuvânt, care ştie măiestria cuvântului grăit din dreptul fiecărei rânduieli, iar voi trebuie să ştiţi bine aceasta şi să nu uitaţi scutul de peste voi, pe care vi-l poate vătăma chiar limba voastră nestăpânită şi largă la vorbit când voi aţi da să intraţi în vorbă cu fiii lumii aşa cum vor ei când voi ieşiţi fiindcă aveţi nevoi. » [4] (citat din mesajul Mihaelei din 9 august 2012)
Liderii “pucioşi” demască fără să vrea şi un adevăr cunoscut acum de tot mai multă lume: “Dumnezeul” Pucioasei rămâne un mister pentru toţi adepţii naivi ai sectei, care nu L-au văzut şi nu L-au auzit vorbind niciodată. Doar liderii lor pretind că L-au văzut şi L-au auzit, căci El numai lor le vorbeşte, iar pentru ceilalţi rămâne mereu doar o închipuire. Adepţii “pucioşi” chiar sunt îndemnaţi să-şi închipuie în orice clipă că El este alături de ei:
«O, iubiţi cuvintele rugăciunii dată vouă de la sfinţii cei plini de pocăinţă pe pământ înaintea Domnului, şi, în sfârşit, iubiţi cuvântul Domnului de peste voi, ca să le puteţi pe acestea cu dor împlini peste voi. Fiţi cu pasul sfânt înaintea Lui întru toate câte faceţi şi sunteţi. Închipuiţi-vă în toată clipa că El este odată cu voi peste tot, din culcare până în sculare şi din zori în noapte. Căutaţi să aveţi mereu veghe multă peste voi, o, fii cereşti, şi nu vă bucuraţi de nici o clipă care nu vă este vegheată. » [5] (citat din mesajul Mihaelei din 9 august 2012)
Trebuie să admitem aşadar că, în afară de liderii pucioşi care au măsluit toată scamatoria de la Pucioasa şi sunt singurii care îi cunosc adevăratele dedesubturi, toţi adepţii sectei “Noul Ierusalim” doar cu atât au mai rămas: cu închipuirea, pe care trebuie să aibă grijă s-o reactualizeze în toată clipa.
…………………
Anca Estera
14 august 2012
…………………
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Coment.